Ce facem cu batranii nostri?

Saptamanal ma intalnesc la cabinet cu apartinatori (parteneri de viata, copii, nepoti) ai persoanelor aflate la varsta a treia. Vin si se plang de dificultatea de a ingriji o persoana bolnava, dependenta, de cele mai multe ori aflata la pat si de sentimentul de neputinta care este accentuat de lipsa resurselor de a se ocupa de aceasta – resurse materiale si de timp dar si fizice (si aici ma refer la a nu fi dotate cu forta fizica necesara de a ridica un bolnav, a-l spala etc.). Ii intreb, ca de fiecare data, daca s-au gandit la varianta de a cauta un sprijin specializat – asistent medical sau/si infirmier care sa vina zilnic la domiciliul bolnavului, sa ajute, o persoana permanenta care sa locuiasca cu acesta sau de a se orienta catre un camin de batrani. Pentru unii sunt imposibile toate variante din cauza lipsei banilor. In cazul altora, care dispun de resurse financiare, intervine sentimentul puternic de vina asa incat de cele mai multe ori primesc acelasi raspuns: “Da, dar cum pot sa fac asta? Nu il pot abandona dupa ce intreaga viata a muncit si a fost un om bun!”.

In varianta fericita, apartinatorii sunt mai multi: copii, eventual cativa nepoti care se ocupa prin rotatie de persoana dependenta. Este spiritul acela comunitar in care parintii traiesc in aceeasi gosodarie sau sat cu parintii lor, cu copiii si nepotii. Cand cineva pica, ceilalti fac cu randul, gasesc o formula sa se suplineasca unul pe celalalt pentru a fi de ajutor.

In majoritatea cazurilor insa suntem mult mai putini si rasfirati. Multi batrani au copii de multi ani plecati de acasa, uneori plecati din tara si cu multe responsbilitati pe cap. Unii, nici nu au copii sau alti apartinatori si au ramas pe mana vecinilor binevoitori sau a unor rude foarte indepartate.

Au fost vremuri in care era considerata o crima solutia de a duce bolnavul la un centru pentru batrani sau de a-l proteja lasand pe altcineva sa se ocupe de el. Din pacate realitatea vremurilor noastre e alta. Cel mai des ma intalnesc cu situatii nefericite in care apartinatorul este sotia, sotul sau copilul de peste 60/70 de ani, ajuns si el la varsta la care are nevoie de ajutor. Multi se gasesc in postura de a ingriji o alta persoana adulta cu care in majoritatea cazurilor nici nu se pot intelege din cauza nivelului de deteriorare mentala sau a altor cauze specifice neputintei (razvratire, incapatanare, refuz, inversunare, agresivitate, invaliditate). Chiar si in aceste cazuri tendina de a merge inainte si a-i fi celuilalt alaturi “pana la moarte” este prezenta fara a vedea riscul de a nu putea oferi ajutor specializat.

Aici intervine partea rationala a psihologului din mine care pune intrebarea: “La ce va ajuta sa va chinuiti daca va dati seama ca veti pica si dumneavoastra? Atunci cine va va ajuta pe amandoi?” sau, in cazul celor care mai au cateva ajutoare: “Acum, ca va dati seama ca ati ajuns la limita capacitatilor fizice , cum va impacati cu ideea ca fiul/fiica dvs. va trebui sa va aiba in grija pe amandoi?”. Stiu, este o intrebare dura insa dincolo de egoismul aparent este important sa vedem altruismul fata de propria persoana si fata de cei apropiati.

La ce ajuta sa te sacrifici pana nu mai ai energia sa te ajuti nici pe tine si implicit, nici pe celalalt? Oare mitul lui Romeo si Julieta isi mai are rostul in vremurile acestea? Oare ideea impamantenita, mostenita din mosi-stramosi ca “trebuie sa ma sacrific cu orice pret pentru ca m-a crescut/a fost alaturi de mine la greu/m-a iubit.” este rationala si adaptabila zilelor noastre? Oare cu adevarat parintii/bunicii ne cresc cu ideea de a ne rezerva un viitor ingradit de neputinta, in care sa ne chinuim impreuna? Stiu, in unele familii, copiii vin pe lume cu misiunea de “a fi cineva care sa aiba grija de mine la batranete”, lucru justificat pana la urma de misiunea morala de a fi alaturi de cei dragi. Expresia “cel care are grija de mine la batranete” a fost insa interpretata gresit si chiar confundata cu ideea de abandon a vietii proprii in favoarea celuilalt. Aceasta expresie nu face decat sa intareasca sentimentul de vinovatie in randurile celor care se gandesc la o alta solutie decat a ingriji personal bolnavul. Lucurile stau  insa total diferit pentru ca a fi alaturi si a avea grija de sotul/parintele/bunicul aflat la nevoie poate insemna si a  gasi cea mai buna varianta din acel moment fara a lasa totul (serviciul, uneori copii, rostul vietii prezente sau chiar viata) pentru a te dedica ingrijii permanente a celui aflat la nevoie.

Am vazut multi bolnavi la domiciliu, ingrijiti de persone angajate care mi-au soptit printre usi: “Doamna, nu mai pot. Voi renunta.” si am inteles – oricat de tanar si in putere esti, a ingriji o persoana aflata la pat este foarte dificil. Am fost si in multe centre de batrani si ceea ce pot spune este ca centrele de azi nu mai sunt “azilele” de ieri. Personalul este in mare parte dragut, prezent, atent, ofera ajutorul imediat si specializat, in functie de problematica fiecarui pacient si, cel mai important, comunica cu familia. Sunt respectate orele de masa si de medicatie, specifica fiecaruia. Oamenii pot comunica unii cu ceilalti (sigur, cei care nu sunt diagnosticati cu dementa severa), au posibilitatea de a se simti impreuna, de a gasi in jur oameni ca ei, cu aceleasi suferinte si aceleasi nevoi, au un mediu in care sunt tratati cu respect.

Faptul ca aflati int-un astfel de punct de decizie ne gandim la varianta caminului de batrani sau a unui ajutor din afara nu este egoism, este o dovada de responsabilitate, este grija pentru cel aflat la nevoie, este dorinta de a-i fi alaturi cu resursele pe care le avem in acel moment si in nici un caz abandon, asa cum am fost educati zeci de ani sa credem.

 

 

 

***


Puteti afla mai multe despre depresie, anxietate, atacuri de panica, fobii, tulburarile obsesiv-compulsive, probleme legate de o dependenta, tulburari alimentare (bulimia, anorexia), tulburari psihosomatice, tulburari de somn (insomnii, cosmaruri, somn agitat, tendinta de a dormi foarte mult), probleme de cuplu (divort, separare, deceptie in dragoste) si altele vizitand si celelalte pagini si articole de pe site.


 ramona_axenti@yahoo.com  +40742996874
Adresa cabinet: Str. Dristorului, Nr. 1, Bl. A23, Sc. 1, Ap. 2, sector 3 Bucuresti