Category: Despre copii si educarea lor

Despre copii si educarea lor Pentru suflet April 3, 2014 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Meseria de parinte

Citim carti, tratate, comunicam cu alti parinti, poate avem si un loc de munca unde intram in contact direct cu copii de diferite varste si din diferite medii sociale si, cu toate acestea, tot nu putem spune ca suntem suficient de instruiti in meseria de parinte. Oricat am cauta o solutie salvatoare in situatii specifice de viata in care ne trag copiii nostri, tot nu putem afirma sus si tare ca o solutie sau alta este cea mai buna pentru copilul nostru pana nu o incercam si vedem ca merge. Si chiar si asa putem constata la un moment dat ca in anumite situatii solutia a dat roade, in altele nu.

Cat de usor dadeam sfaturi despre cresterea copilului atunci cand nu eram parinte! Cat de usor spuneam altora ce este bine si ce este gresit atunci cand era vorba de educatie!

Dupa o vreme, atunci cand am avut primul copil, am constatat ca aveam in brate o mica faptura plina de nevoi cu care nici nu stiam sa interactionez. Atunci am realizat pentru prima oara ca meseria de parinte este cea mai grea. Nimeni si nimic nu imi putea spune clar cum sa imi cresc propriul copil. Idei aveam de peste tot dar oricum nu puteam aplica toate metodele odata cu atat mai mult cu cat unele dintre ele erau total opuse. Am constatat, cu timpul, ca instinctul de mama imi poate spune cum ar fi mai bine sa reactionez, ce ar fi mai bine sa ofer sau sa nu ofer in relatie cu copilul meu.

Am constatat ca imi erau de folos cartile, metodele lor, discutia cu alti parinti si cu proprii parinti dar ca cea mai importanta ramanea tot atentia pe care o acordam eu copilului meu si intelegerea nevoilor lui, disponibilitatea si flexibilitatea mea in relatie cu el si nu in ultimul rand acceptarea lui ca fiinta umana si a statultului lui de persoana independenta de mine care pana la urma are viata si libertatea ei – atat cat poate sa o aiba pana se va desprinde de mine pentru a-si alege propriul drum in viata. In aceasta relatie sunt parinte cu tot ce implica meseria de parinte in functie de varsta copilului meu si de nevoile lui specifice.

In calitate de parinte am trait diverse emotii. Am trecut de la bucurie la tristete, de la elan la disperare. E ciudat sa constati, in acelasi timp, ca esti foarte fericit sa dai viata unei fiinte unice, sa fie a ta intru totul, dependenta de tine si, pe de alta parte, sa iti dai seama ca aceasta mica fiinta te ingradeste, ca oricat ai dori nu mai ai parte de acelasi timp al tau, nu mai poti respecta aceeasi rutina, ca uneori esti foarte obosit si stresat si ca nici atunci nu te poti odihni pentru ca bebe are colici sau, mai tarziu, pentru ca vrea sa se joace cu tine sau are nevoie de atentia ta intr-un moment special.

Cu trecerea timpului constati ca relatia cu copilul tau se schimba, devine din ce in ce mai matura, incepi sa apreciezi progresele pe care le face si sa te simti usor mandru ca ai dat nastere unui asemenea copil si ai sadit in el “seminte bune”. Alteori, cand vezi ca apar niste probleme te superi iar stima de sine iti este la pamant cand te gandesti ca ai muncit atat si parca rezultatele muncii tale nu se vad sau se concretizeaza intr-un comportament al copilului greu de tolerat.

Anii trec si inveti, treptat, ca inainte de toate esti om si ai nevoi, la fel ca omuletul din fata ta, ca oricat ai incerca sa faci din copilul tau ce vrei tu – poate ce ti-ai fi dorit tu sa devii – el are nevoile lui la fel cum tu le ai pe ale tale, el are problemele lui, de multe ori diferite de ale tale.

Meseria de parinte este cea mai grea pentru ca de multe ori nu reusim sa vedem granita dintre noi si ei, (copiii nostri), pentru ca am vrea sa facem cum este mai bine pentru ei si uneori avem impresia ca am facut ce este mai rau, pentru ca avem anumite asteptari din partea copiilor pe care acestia nu ni le satisfac, pentru ca statutul de parinte ni se pare total diferit de cel de om cu drepturi si nevoi depline, pentru ca ne identificam de multe ori cu copiii nostri intratat incat uitam ca de fapt ce simte el este diferit de ce simtim noi si uitam ca noi suntem noi iar ei sunt ei!

Despre copii si educarea lor March 4, 2014 By Ramona-Paula Axenti 2 Comments

Perioada pubertatii si problemele de relationare cu adultii

Perioada pubertatii (10-14 ani) se distinge printr-o serie de caracteristici specifice:

copilul are atitudini contradictorii intarite de trecerea de la obiceiuri copilaresti la atitudini si conduite achizitionate sub impulsul cerintelor interne sau externe;
pubertatea duce la o mai mare independenta din partea copilului;
apare distanta dintre ceea ce vrea si ceea ce poate acest lucru manifestandu-se prin diverse forme de raspuns comportamental;
din punct de vedere biologic apare maturizarea insa din punct de vedere psihic nu este maturizat pe deplin;
dezvoltarea fizica, alaturi de discrepantele aparute la nivelul intelegerii raportarii lui la viata in general, cu tot ceea ce reprezinta ea, duce la momente de oboseala, la dureri de cap, iritabilitate, neliniste, nesiguranta si agitatie dar si la alternanta dintre vioiciune, infantilitate si oboseala, apatie si conflict interior si exterior;
din punct de vedere psihic apar moment de inadaptare sociala, personalitatea copilului fiind marcata de stari de acceptare si respingere in raport cu adultii cu atat mai mult cu cat unii dintre ei, obisnuiti cu un anumit stil educational, au tendinta sa ii trateze in continuare ca pe niste copii aflati intr-o relatie de dependenta;
se contureaza, de asemenea, distanta culturala dintre parintii si copii ceea ce duce la aparitia frecventelor conflicte de relationare;
intre 12 si 14 ani exista o dominanta a puseului de crestere disproportionata (membrele sunt mai lungi si disproportionate fata de restul corpului, schimbarea vocii etc.) ceea ce sta la baza tensiunilor psihice, la confuzii si stari de disconfort.

Care sunt nevoile copilului aflat la perioada pubertatii?

Copilul, de cand se naste, are nevoi: nevoi primare dar si cele de siguranta si apoi de dragoste si apartenenta. La varsta pubertatii predomina nevoia copilului de a fi inteles, iubit, nevoia de a i se conferi incredere si libertate, nevoia de intimitate, nevoia de stimulare care se adauga la cea de invatare, nevoia de joaca si miscare dar si nevoia de a aduce un plus de unicitate. In relatia cu parintii predomina nevoia de a fi inteles, iubit si acceptat asa cum este, de a i se oferi sansa sa fie liber in masura in care poate fi liber dar si nevoia de avea intimitate si de a fi acceptat asa cum este.

Ce determina aparitia problemelor in relationarea cu parintii?

Parintii pot fi autoritari sau prea permisivi. In functie de tipul de educatie oferit de parintele caruia ii este greu sa aleaga calea de mijloc – si anume aceea de a fi flexibil, de a negocia cu copilul tinand cont de nevoile ambilor parteneri aflati in relatie – atunci cand se simt ingraditi, neintelesi sau nu li se ofera suficienta incredere sau atentie, cand au anumite dorinte iar parintii le interzic infaptuirea lor, copiii gasesc o varietate de metode prin care isi manifesta razvratirea. Astfel, unii copii fug de acasa sau ameninta ca fug, unii fura, altii aleg o vestimentatie vulgara doar pentru a atrage atentia, altii devin apatici, visatori si fara chef, altii devin extrem de agitati si nervosi, raspund urat parintilor, trantesc usi si in final raman muti si nu mai vor sa comunice etc.

Cum poate gestiona un parinte problemele aparute in relationarea cu copilul preadolescent care o ia parca constient pe un drum gresit?

Copiii, ca si parintii, sunt unici, au personalitati diferite, nevoi si asteptari diferite. Nu exista metode universal valabile sau magice care, odata aplicate in relationarea cu copiii, sa duca la imbunatatirea relatiei adult-copil. Ar putea exista insa unele solutii, in mare parte bazate pe comunicarea dintre cei doi:

intelegerea reala a nevoilor copilului la care se poate ajunge doar prin apropierea de acesta, acordarea atentiei si exprimarea interesului fata de el;
discutarea cu copilul despre problemele care-l preocupa si identificarea sentimentelor copilului in legatura cu situatiile delicate in care se afla;
deschiderea adultului si impartasirea propriilor experiente de copil;
ignorarea faptelor negative a caror consecinte nu sunt foarte importante – nu pun in pericol viata sau integritatea copilului;
constanta in aplicarea unor metode educationale;
responsabilizarea copilului – facand totul in locul lui adultul nu face decat sa ii spuna, indirect, ca nu crede in capacitatile lui de reusita;
permisiunea ca preadolescentul sa traiasca consecintele negative ale faptelor lui – in viata este inevitabil sa nu ai si probleme;
identificarea si sustinerea aptitudinilor copilului;
intocmirea impreuna cu copilul si respectarea unui program specific;
evitarea, pe cat posibil, a etichetarilor, a cuvintelor jignitoare si a exprimarii neincrederii in posibilitatile copilului;
asigurarea parintelui ca si-a facut “datoria” de a explica copilului care ar putea fi consecintele negative care pot sa apara daca continua sa manifeste un anumit comportament negativ;
oferirea de recompense si aprecierea copilului – cu masura pentru a nu deveni un obicei distructiv;
identificarea celei mai mici schimbari pe care parintele o poate pune in aplicare astfel incat sa se ajunga la o imbunatatire a relatiei cu copilul (schimbarea poate tine de atitudine sau de context);
stabilirea clara de limite si sanctiuni si urmarirea respectarii lor asociata cu permisiunea de a avea libertatea de miscare permisa pentu varsta pe care copilul o are si de nevoile celorlalti – de cele mai multe ori, implicarea copilului in gasirea sotutiilor pe care sa le puna in aplicare toti membrii familiei este foarte eficienta;
identificarea problemelor copilului si distingerea clara a acestora de problemele parintelui este foarte eficienta – de multe ori parintii preiau problemele copiilor ca fiind ale lor si incearca inutil si fara reusita sa le rezolve;
identificarea propriilor nevoi in relationarea cu copilul (de exemplu, faptul ca un copil nu isi asculta parintele poate duce la aparitia nevoii adultului de a sti cum sa se faca ascultat);
sportul este un bun remediu pentru detensionare, in cazul copiilor agitati.

Cum poate un parinte sa se apropie de copil atunci cand acesta ii tranteste usa in nas sau cum sa reactioneze atunci cand a furat iar bani din casa in conditiile in care mai ieri a avut loc o discutie pe aceasta tema?

Relationarea cu un copil razvratit este foarte dificila, obositoare si din pacate poate fi atat de complicata incat parintele, stresat si de alte probleme, poate abandona pur si simplu lupta. Insasi acest abandon poate fi una dintre solutii. Practic, neconcentrarea pe problemele copiilor poate detensiona putin conflictul si poate duce la o apropiere din partea acestuia. Acest lucru se intampla in cazul copiilor ai caror parinti au tendinta de a le oferi mereu atentie negativa prin remarci ca: “Niciodata nu esti capabil!”, “Ti-am mai spus sa nu…” etc. sau care au tendinta sa eticheteze negativ copilul (“Esti un ratat!”).

Exista insa si cazuri de copii scapati de sub control din cauza lipsei de implicare a parintilor care, ocupati cu propriile probleme, considera ca acesta este destul de mare si capabil sa se descurce singur si ajung sa constate, la un moment dat, ca acesta a adoptat un comportament total inadecvat varstei care poate avea urmari grave. In acest caz, o mai multa atentie acordata nevoilor copilului este foarte importanta.

Oricare ar fi problemele intampinate de parinti in relationarea cu copiii este bine de stiut ca una este problema ce tine de copil si alta este problema ce tine de parinte. Atunci cand problema este a copilului, parintele ar putea sa ii ofere acetuia increderea ca o poate rezolva singur si il poate sustine. Daca insa problema copilului il afecteaza pe parinte atunci se impune o discutie cu copilul in care parintele sa ii sublinieze sentimentele si nevoile lui si in care sa solicite luarea unor solutii de comun acord.

Nu exista neaparat un vinovat atunci cand copilul a scapat de sub control desi de foarte multe ori se tinde spre gasirea unuia. Problema este undeva la mijloc. O schimbare mica implica schimbari mari iar in relationarea copil – adult, de cele mai multe ori, adultul este cel mai capabil sa o provoace.

Ceea ce este foarte important de retinut este ca parintele sa arate copilului ca este interesat de el. Un copil se dezvolta frumos si isi respecta parintii daca simte ca parintii il iubesc, accepta si ca sunt interesati de nevoile lui iar aceasta presupune ca parintii, la randul lor, sa arate respect pentru copilul lor care are propria lui viata, separata de ce a adultului.

Despre copii si educarea lor November 6, 2013 By Ramona-Paula Axenti 2 Comments

Fricile copilariei

Copilul intra in viata fara a fi familiarizat cu zgomotele, lumina prea puternica, gusturile sau mirosurile ciudate, altele decat cele percepute de el in viata intrauterina. Treptat invata ca lumea este constituita din senzatii date de sunete, culori, mirosuri, gusturi etc. Se obisnuieste, incetul cu incetul, cu o paleta de senzatii care ii devin familiare, care nu il deranjeaza si care ii fac cunostinta cu sentimentul de frica doar in momentul in care acestea devin accentuate ca intensitate (lumina prea puternica, intuneric bezna pentru copiii obisnuiti sa doarma cu o lampla deschisa, un zgomot puternic etc.).

Poate nici in acest caz copilului nu i-ar fi frica daca, sperietura sau atentia indreptata inspre senzatia nou aparuta nu i-ar fi accentuata de remarcile unor adulti: “Te-ai speriat?”, de reactiile acestora imediate: luatul in brate, mangaiatul sau chiar de reactia de frica a adultului pe care copilul o imita de altfel cel mai usor (frica de zgomote, frica de insecte etc.).

Multor copii le este frica de animale fie pentru ca, traind doar la oras, nu au avut ocazia sa vada si chiar sa atinga unele animale fie din cauza supraprotectiei venite din partea celor apropiati: “Fereste-te de catel!”. “Nu te apropia prea tare de gaini ca sa nu te ciupeasca!”.

Fricile copilariei nu se limiteaza doar la senzatii, ci se pot extinde si la comportamente iar in acest caz sunt, de cele mai multe ori, rezultatul educatiei, intaririlor negative venite din partea adultilor sau interpretarilor eronate. Ca urmare, nu de putine ori vedem copii timizi carora le este jena sa spuna si “buna ziua” de frica unei eventuale conversatii sau copii carora le este frica sa scrie sau sa citeasca pentru a nu fi ulterior criticati ca nu au indeplinit sarcina perfect. Chiar si acum, adulti fiind, ne mai rasuna parca in minte expresii ca: “Ai grija sa nu gresesti!”, “Sa nu te prind ca ma faci de ras!”.

Unele frici sunt rezultatul traumelor emotionale suferite de copil. De exemplu, claustrofobia poate aparea pe fondul pedepselor repetate care constau in inchiderea copilului intr-o camera singur; frica de apa se poate mentine in urma insitentelor repetate ale adultilor care ii obliga pe copii sa ia contact cu apa (la mare, la piscina) in pofida refuzului lor repetat si accentuat. Multe din obligatiile pe care le are copilul de indeplinit doar la insistenta adultului, fara sa isi doreasca neaparat, pot deveni adevarate fobii, in decursul existentei. Astfel se explica de ce multi adulti refuza cu desavarsire sa se implice in anumite activitati doar pentru ca isi amintesc sentimentul profund neplacut pe care il aveau atunci cand, copii fiind, erau obligati de parinti sa le indeplineasca (de exemplu: sa se catere pe munte, sa mearga cu barca, sa demonstreze cat este de curajos cand aluneca de pe cel mai inalt tobogan din parc etc.).

Copilul a carui curiozitate este stapanita de interdictia adultului se opreste din a incerca lucruri noi si, cu timpul, ajunge chiar refuze sa faca lucruri simple, elementare dar esentiale pentru o viata sanatoasa (sa alerge, sa se catere, sa socializeze, sa se exprime etc.).

Unele frici sunt adaptative – este bine ca la o anumita varsta copilului sa ii fie frica de foc sau de apa atat cat sa inteleaga ca, depasind o anumita limita este in pericol. Asta nu inseamna ca el nu trebuie sa stie ce inseamna “fierbinte” sau “adanc” sau ca anumite activitati (joaca cu apa, de exemplu) trebuie sa dispara cu totul sau nu trebuie sa stie la ce este util focul si ca pana la o anumita varsta doar oamenii mari pot folosi bricheta pentru a aprinde aragazul. Un anumit nivel al fricii este util pentru ca daca nu ar exista, copilul nu si-ar mai dezvolta constiinta pericolului.

Problema se pune atunci cand copilul dezvolta adevarate fobii, frica devenind atat de suparatoare incat invalideaza viata sau o parte din existenta normala a copilului (fobia de insecte, fobia de animale, fobia de inaltime, fobia de intuneric etc.). In acest caz se impune o interventie specializata, de cele mai multe ori desensibilizarea sistematica sub atenta coordonare a unui psihoterapeut avand rezultate foarte bune.

Fricile copilariei de obicei se rezolva in timp de la sine. Exista insa si cazuri in care, fricile aparute in copilarie se mentin, poate intr-o alta forma sau mai estompat, si in viata de adult (frica de a vorbi in public, frica de evaluare, frica de spatii inchise etc.). In acest caz, constientizarea, dorinta de a depasi problema si dezvoltarea personala au un rol deosebit.

Despre copii si educarea lor Din viata September 2, 2013 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Barbatii nu plang niciodata – despre sentimente neexprimate

Barbatii nu plang niciodata! sunt spusele multor parinti de baieti care, din dorinta de a-i invata sa fie puternici, induc copiilor ideea ca nu trebuie sa isi exprime sentimentele.

Am invatat de mici sa asociem imaginea barbatului cu cel care face ce este mai greu, cu duritatea, stapanirea de sine. Barbatul este cel invincibil, chiar fara sentimente. Dar oare asa sa fie? Barbatul nu are sentimente sau a invatat sa si le reprime?

Barbatii care au fost invatati de mici sa nu planga si sa nu se planga iau, la varsta adulta, imaginea durului imbatabil. Acel barbat este cel cautat de multe femei, in special acelea care au fost invatate in familie ca “fetele sunt cele sensibile” si care au fost foarte atent si delicat tratate atunci cand plangeau. Barbatii care nu plang niciodata sunt barbatii care poarta in spinare un sac plin de frici, de dorinte ascunse, de sentimente gata gata sa erupa la cel mai mic incident care le-ar putea crea neplaceri.

Barbatii, ca si femeile, au sentimente. Oamenii au sentimente si implicit au nevoie sa si le exprime indiferent de polaritatea lor, pozitiva sau negativa. Neexprimarea sentimentelor creeaza durere, creeaza un preaplin de frustrare care, asemenea unui vulcan, izbucneste. In functie de personalitatea fiecaruia, vulcanul poate izbucni des, la intensitate mica sau foarte rar dar cu o intensitate mare care poate imprastia durere si altora.

Este important sa permitem viitori barbati sa se exprime; plansul atunci cand s-au lovit sau au fost certati, cautarea caldei imbratisari a mamei sunt absolut normale. Exprimarea sentimentelor nu le inhiba viitorilor barbati tendintele masculine, asa cum s-ar crede ci, dimpotriva, ii ajuta sa isi manifeste barbatia atunci cand situatia o cere si nu sa o faca pe durul in orice circumstante, sa inteleaga mai bine partea feminina, sa rezoneze cu spiritul mai emotiv al femeii si sa se adapteze mai usor in orice situatie.

Ca urmare, dragi parinti, permiteti baietilor vostri sa isi exprime sentimentele, ca doar asa vor deveni barbati bine adaptati social.

Despre copii si educarea lor Din viata July 7, 2013 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Rolul atasamentului in dezvoltarea individului

Subiectul “atasament” cu tot ce presupune el – functii, fazele dezvoltarii lui, tipuri de atasament – a fost studiat si analizat in decursul timpului, rezultatele cercetarilor putand fi vizualizate pe diferite cai. Ca urmare, ma voi centra in acest articol asupra punctului de vedere psihologic si a unor concluzii pe care le-am tras ca urmare a observatiilor directe de care am avut parte pana in prezent.

Atunci cand se naste, primul univers cu care ia contact copilul este acela oferit de mama – in cateva zile bebelusul ajunge sa recunoasca vocea si mirosul mamei si sa faca distinctia intre aceasta si alte persoane cu care intra in contact. Ulteriror el intra in familie unde il intalneste pe tata, pe ceilalti frati, acolo unde acestia exista si pe bunici. Intrucat nevoia de atasament este innascuta, bebelusul se va atasa imediat de persoana care este cea mai apropiata de el – cea care il hraneste, il schimba, il ingrijeste si ii ofera confortul de care are nevoie – aceasta fiind de cele mai multe ori mama. Ulterior, se va apropia si de celelalte persoane cu care intra in contact si care ii satisfac diferite nevoi si in principal cea de securitate fizica si emotionala.

Pentru ca un copil sa se simta protejat si sa dezvolte un tip de atasament sigur este absolut necesar ca persoanele din imediata lui apropiere (familia lui) sa ii ofere un mediu care sa-i ofere securitate emotionala. Ca urmare, in cazul in care parintii ii ofera copilului dragostea si respectul de care are nevoie, sunt disponibili, deschisi la nevoile lui si capabili sa raspunda in mod autentic acestora, mai ales in cazuri critice (de exemplu cand apare frica de diferite situatii neprevazute sau necunoscute copilului), acestuia i se va dezolta sentimentul sigurantei. El stie ca indiferent de situatie parintii vor fi prezenti, il vor sustine sau apara si va primi atentia de care are nevoie. De asemenea, chiar daca va fi trist cand se va desparti de ei, pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp, el va avea siguranta regasirii.

In cazul in care parintii oscileaza in atitudinea fata de copil si nevoile lui – uneori deschisi alteori indiferenti, indiferenti in general sau restrictivi si brutali in fata nevoilor exprimate de copil, acesta isi va forma un tip de atasament negativ in functie de atitudinea parintilor. De cele mai multe ori, astfel de copii pot inbratisa un mod de comportament care poate duce la izolare, frica fata de ceilalti, neincredere, nesiguranta in sine si in ceilalti sau dimpotriva, disponibilitate crescuta in a-si face prieteni, fara a avea capactatea de critica si analiza a tipului de relatie la care se expun.

In primii ani de viata, odata cu iesirea din mediul familial (la gradinita, scoala s.a.m.d.), copilul va intra in relatie cu alti copii de varsta lui fata de care va tinde sa se raporteze asemenea modului in care ceilalti s-au raportat fata de el in familia de origine. El va observa, cu timpul, ca oamenii din jurul sau nu sunt intotdeauna asemenea lui din punct de vedere emotional si nici nu simt ca el, ca reactiile celorlalti la faptele si vorbele lui pot fi diferite unele fata de altele si uneori poate chiar diferite de modul in care percepe el lucrurile. Copilul a carui atasament este sigur se va putea intoarce cu usurinta in familia lui atunci cand are o nemultumire, cand ceva sau cineva l-a suparat sau are nelamuriri cu privire la sentimentele proprii sau ale celorlalti fata de el. Un astfel de copil are sansa sa primeasca explicatii de la parintii care l-au crescut in spiritul deschiderii si disponibilitatii. Un astfel de copil devenit adult va putea face diferenta intre ce simte el si ceea ce simt ceilalti, isi va putea asuma propriile fapte, reusitele dar si nereusitele.

Nu la fel stau lucrurile in cazul unui adult care nu a avut sansa de a simti apropierea, dragostea si siguranta familiei sau a unei persoane apropiate in copilaria sa, care nu a avut cu cine sa vorbeasca atunci cand i-a fost mai greu, cand lumea i s-a parut nesigura sau cand viata i s-a parut trista si poate fara sens.

Tipul de atasament dezvoltat in copilarie influenteaza viata de adult, modul de relationare cu ceilalti, imaginea de sine si dezvoltarea emotionala a individului. Uneori, chiar daca nu a avut parte de un atasament sigur in copilarie, in viata de copil, adolescent sau adult, poate exista un complex de imprejurari care sa-l ajute pe individ sa isi schimbe perceptia asupra lumii si care sa-l ajute sa isi modifice in mod pozitiv cursul dezvoltarii. Cu toate acestea, un start pozitiv din acest punct de vedere este benefic in vederea constituirii unor relatii sanatoase si durabile, a unei stime de sine si stabilitati emotionale pozitive.

Despre copii si educarea lor May 28, 2013 By Ramona-Paula Axenti 2 Comments

Nevoia de dragoste a copilului

Ca si adultii, copii au diverse nevoi: de hrana, de odihna, de a fi ingrijiti s.a.m.d. insa au, in acelasi timp, foarte mare nevoie de afectiune, de a se simti in siguranta, de a fi ascultati si intelesi.

Dragostea fata de copil nu este o dragoste obisnuita. Nu e sufiecient sa ii spunem ca il iubim si sa ii luam dulciuri in fiecare zi in speranta ca astfel ii vom arata iubirea.

Dupa Gray Chapman si Ross Campbell, exista cinci limbaje de iubire ale copiilor, lucru detaliat in cartea “Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”. Acestia se centreaza pe copil ca individualitate aparte – nici un copil nu este la fel ca altul asa cum nici modul in care copiii percep dragostea parintilor nu este acelasi. Ca urmare, exista, din punct de vedere al modului in care percep ei dragostea:

– copii care isi doresc mai mult sa fie mangaiati;

– copii care isi doresc mai mult sa fie incurajati;

– copii care inteleg ca sunt iubiti atunci cand parintii stau mai mult cu ei – se joaca, le citesc povesti, discuta;

– copii care se simt iubiti atunci cand primesc daruri;

– copii care isi doresc parintele aproape atunci cand sunt implicati in activitati care ii solicita si pe care nu le pot face singuri, avand nevoie de ajutor.

Ca urmare, atunci cand sunt intrebati, spre exemplu, cum isi dau seama ca mama ii iubeste, copiii vor avea raspunsuri diverse, in functie de cele cinci limbaje de iubire descrise, ca de exemplu:

– “Pentru ca ma imbratiseaza de cate ori ma lasa si ma ia de la gradi si seara la culcare.”;

– “Pentru ca ma sustine in tot ce fac.”;

– “Pentru ca se joaca cu mine.”;

– “Pentru ca imi cumpara rochite frumoase.”;

– “Pentru ca ma ajuta tot timpul sa repar jucariile care se strica.”

Fiecare dintre cele cinci limbaje de iubire descrise fac parte din sfera nevoilor afective ale unui copil insa doar unul dintre acestea este predominant.

O alta nevoie a copilului este nevoia de siguranta si protectie. Pe langa siguranta si protectia oferite de adult, este foarte importanta dezvoltarea sentimentelor pe care le implica cele doua. Astfel, un copil care se va simti cu adevarat in siguranta langa parintele sau este cel care are incredere totala in adult, cel care stie ca orice s-ar intampla adultul va fi alaturi de el. Un astfel de copil va fi deschis, relaxat, echilibrat emotional. Adultul care stie cat de importanta este protectia si siguranta psihica a unui copil nu isi va permite sa faca din copil o victima a fricii si neincrederii in el si in ceilalti, nu isi va ameninta copilul cu bataia, cu abandonul si nici cu “bau-bau”.

Copilul are nevoie pentru o crestere armonioasa si de a fi inteles si ascultat – este copil si i se intampla sa greseasca destul de des; de asemenea, are nevoie si de toleranta din partea adultilor si de disponibilitatea acestora de a fi deschisi si de a-l face sa inteleaga tainele vietii pentru a putea ajunge si el, la randul sau, un adult responsabil.

A fi atent cu adevarat la nevoile copilului este esential pentru o dezvoltare armonioasa din punct de vedere psihic dar si pentru un traseu al vietii solid si lipsit de resentimente.

Despre copii si educarea lor May 16, 2013 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Dezvoltarea increderii in sine

De mici, in marea majoritate, copiii au foarte multa incredere in ei. Un bebelus vrea sa atinga tot ce vede si, indiferent de obstacole, este foarte indarjit in a ajunge la locul dorit si a lua ce isi doreste. La doi ani, de asemenea, fiind incurajat de capacitatile noi dobandite (mersul si capacitatea de exprimare), copilul devine si mai indraznet in a-si lua, a cere sau a face ce doreste.

Cum se ajunge la scaderea increderii in sine?

– In copilarie, increderea in propriile capacitati scade din ce in ce mai mult atunci cand copilul constata ca parintii sau alti apropiati ii reteaza elanul de a cunoaste: “Nu pune mana, nu e voie etc.”, fara a-i explica, de cele mai multe ori, care sunt motivele pentu care ii este interzis sa experimenteze. De multe ori parintii fac greseala de a interzice copiilor una sau alta fara a le explica, pe intelesul lor, pericolul la care se expun. Din lipsa de timp si rabdare, multi parinti ajung chiar sa le opreasca avantul cunoasterii chiar si atunci cand nu exista pericole evidente si cand, doar cu putin ajutor si cateva explicatii simple, ar putea sa cunoasca lucruri noi (de exemplu, vad deseori parinti care le interzic copiilor in parc sa se apropie de lac, fara a-i lua de manuta si a le arata si explica in cateva cuvinte pericolul la care se expun daca s-ar apropia foarte mult de apa si a le da o limita pana la care ar putea sa se apriopie).

– Expresii ca: ”Nu esti bun de nimic!”, “Stiu eu ce este mai bine pentru tine!”, “Te cunosc si stiu ce e in mintea ta.”, “Tu nu poti sa faci asta.” s.a.m.d. nu fac decat sa stirbeasca personalitatea copilului si sa il opreasca din urcusul in cunoasterea a ceea ce este nou.

– Lipsa incurajarii duce, de asemenea, la scaderea increderii in sine a copiilor. Este foarte simplu ca, atunci cand copiii sunt in perioada de invatare si incearca lucruri noi parintii sa ii incurajeze printr-un simplu “Bravo!” ori de cate ori ei reusesc sa finalizeze o actiune inceputa (sa realizeze un desen frumos, sa isi aseze hainele, sa recite o poezie nou invatata etc.).

– O cearta in plus sau o pedeapsa venita din partea parintilor atunci cand copilul este trist pentru ca a gresit sau nu a reusit in ceea ce si-a propus (sau a propus parintele pentru el), duce la accentuarea sentimentului de vina care atrage cu el fie frica de a mai incerca fie tendinta copilului de a munci, uneori peste puterile lui pentru a de demonstra parintilor, dar si lui, ca poate.

– Implicarea copilului in activitati neadecvate varstei sau capacitatilor lui fizice sau psihice din acel moment poate duce la scaderea drastica a increderii in sine (de exemplu, multi parinti incearca sa ii invete pe copii sa citeasca de la varste foarte mici – 4-5 ani chiar daca copilul nu isi doreste acest lucru si nu este inca deschis sau capabil sa o faca, doar din dorinta de a fi precum colegul/prietenul care a invatat sa citeasca de la 4 ani).

– Implicarea copilului in prea multe activitati (de exemplu, sunt foarte multi parinti care isi dau copiii la 4-5 activitati educationale ocupandu-i tot timpul cu achitarea de responsabilitati) oboseste copilul si neputinta care apare la un moment dat il poate face sa creada despre el ca nu este suficient de bun. Desi pare nefiresc, tendinta copilului devenit adult de a se implica in multe activitati intr-un timp foarte scurt (participarea la multe concursuri, frecventarea mai multor cursuri de specialitate, tendinta de a invata mult si din toate etc.) sunt semne ale lipsei increderii in sine a celui care doreste sa isi demonstreze lui dar si celorlalti ca este capabil. Este foarte important sa descoperim, de cand sunt mici, talentele copiilor si sa ii incurajam sa si le dezvolte, nu neaparat prin dedicarea timpului si atentiei, aproape integral, activitatilor extrascolare, in defavoarea jocului.

– Comparatia cu altii care sunt “mai buni, mai destepti, stiu mai multe” induce credinta gresita ca ”Daca nu sunt ca X, Y sau Z nu sunt suficient de bun” si la scaderea stimei de sine.

– Atitudinea parintilor fata de ei insisi – un parinte care isi va exprima cu voce tare sau chiar prin atitudine nemultumirile in legatura cu propriile esecuri sau cu eveninentele negative din viata care nu pot fi schimbate, poate induce si la copil aceleasi sentimente. Sunt parinti care, neavand incredere in capacitatile lor, isi exprima de foarte multe ori cu voce tare frustrarile (“Viata e grea si nu sunt in stare de nimic.”) sau prin atitudine (delasare totala, lipsa de interes, retragere in sine).

Ca urmare, este foarte important, pentru dezvoltarea increderii in sine a copilului:

– Sa fim langa copil de cate ori acesta are nevoie sa stie, sa cunoasca, sa experimenteze – prin raspunsul la intrebarile puse de copil, prin provocarea unor experimente sau fiind aproape de el si ajutandu-l atunci cand nu este capabil sa faca singur niste lucruri sau ceea ce ar incerca sa faca singur i-ar pune viata in pericol;

– Sa nu luam decizii in locul copilului in probleme care il privesc direct fara a-l consulta si, in situatiile care o cer, fara a-i explica de ce consideram ca este mai buna varianta noastra decat a lui;

– Sa il incurajam si valorizam (“Bravo!” dupa fiecare reusita a copilului, “Sunt fericit ca ai putut face asta.”);

– Sa intelegem copilul si sa il acceptam atunci cand greseste neintentionat sau are nereusite si sa ii oferim propriul exemplu (“Este normal sa mai si gresesti.”, “Uneori se intampla sa uiti ce ai invatat si sa iei note mici. Mi s-a intamplat si mie cand eram de varsta ta.”) fara a-l compara cu altii sau cu noi la varsta lui – fiecare copil are propriul lui ritm de dezvoltare;

– Sa implicam copilul in activitati specifice varstei si capacitatilor lui fizice si psihice si sa evitam implicarea lui in prea multe activitati intr-o perioada scurta de timp.

– Sa il invatam sa ceara ajutorul, atat parintilor cat si celor cu care intra in contact in afara familiei.

– Sa il incurajam in deciziile lui si sa ii oferim dragostea noastra, indiferent de reusitele sau nereusitele lui.

– Sa avem o atitudine optimista si sa insuflam copilului credinta ca “va trece si peste asta” atunci cand ii este greu.

Increderea in sine se manifesta prin capacitatea individului de a indrazni sa faca ceea ce doreste si de a spune ceea ce gandeste fara a le aduce prejudicii sau daune morale celor din jur.

Increderea in sine presupune, in acelasi timp, cunoasterea propriilor limite – tendinta unora de a face mai mult decat poate face o singura persoana sau de a arata ca stiu, pot, sunt capabili prin implicarea in multe activitati in acelasi timp, prin tendinta de a vorbi mult si a explica orice actiune a lor si de a arata mereu ca sunt capabili sunt semne ale neincrederii in sine. In plus, tendinta de a-si ocupa mereu timpul cu diverse activitati doar din dorinta de a demonstra lor si celorlalti ca sunt capabili duce, cu timpul, la scaderea resurselor si la un blocaj care poate sa apara, pe un anumit plan al vietii, de cele mai multe ori sanatatea fiind serios afectata.

Nu in ultimul rand trebuie avut in vedere si patternul psihologic cu care vine copilul pe aceasta lume. Sunt copii care, indiferent de educatie, au tendinta de a nu avea incredere in ei, tendinta pe care si-o exprima fie prin neimplicare fie prin prea multa implicare. Astfel de copii trebuie priviti cu mai multa atentie si intelegere. In functie de cele doua tendinte extreme, copilului trebuie valorizat, iubit, acceptat. In cazul copilului care are tendinta de retragere, cresterea increderii in el se poate face fiind mai des atenti la reusitele lui si folosind poate mai des decat in mod normal cuvintele de incurajare iar pentru copilul care are tendinta de a munci prea mult pentru a demonstra ca poate, limitarea de catre parinte a unor obiceiuri si accentuarea faptului ca el, ca individ, este la fel de important chiar si atunci cand este mai putin ocupat si cand nu ii iese totul perfect este o metoda care poate da rezultate.

Foarte important este sa nu cadem in capcana de a valoriza si incuraja copilul atat de mult incat sa-l facem sa creada ca el este important pentru noi doar daca este implicat, poate si face totul perfect. Dragostea neconditionata este una dintre cheile importante ale dezvoltarii increderii in sine a propriului copil.

Despre copii si educarea lor April 1, 2013 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Educatia prin acceptare

Ce este important sa ii invatam pe copiii nostri?

Sa faca ceea ce simt si ce le face placere in limita respectului fata de ceilalti:

– Mami, daca nu poti dormi la gradi, nu e nici o problema; important este ca atunci cand stai in pat si te joci cu jucaria ta preferata sa nu ii deranjezi pe ceilalti copii si nici pe doamna.

Sa fie atenti la consecintele faptelor lor:

– Draga mea, inteleg ca iti place sa sari in baltoaca; problema e ca la un moment dat hainutele de pe tine vor fi atat de ude incat va trebui sa mergem in casa. In plus, daca iti va fi foarte frig, e posibil sa racesti si sa nu mai poti iesi afara cateva zile.

Sa tina cont de prima impresie si de ceea ce simt in legatura cu oameni, situatii, decizii:

– Daca nu iti doresti sa mergi in excursie nu e nici o problema. Si eu simt ca ar trebui sa ramai acasa de data asta…

Sa isi exprime punctul de vedere, respectandu-le si confirmandu-le in acelasi timp sentimentele pozitive si negative:

– Inteleg ca esti suparat din cauza ca am petrecut mai mult timp cu fratiorul tau… Astazi a fost insa o situatie speciala: el este un pic bolnavior si avea mai multa nevoie de mine. In acest fel se va face mai repede bine si apoi voi putea petrece mai mult timp si cu tine.

Sa iubeasca neconditionat prin oferirea exemplului propriu:

– Tu astazi ai fost mai mofturos… ai avut motivele tale… Ceea ce vreau sa stii este ca te iubesc la fel de mult si imi doresc sa iti fie bine.

Sa fie atenti la nevoile celorlalti si sa le respecte, indiferent de implicarea lor in situatia creata:

– Dragul meu, il vezi pe copilul care plange? Cred ca i s-a intamplat ceva… E posibil sa il doara ceva, sa fie trist din cine stie ce motiv sau poate ii este frica de ceva.

– Uite… copilul a cazut si s-a lovit la picior. Hai sa-l ajutam sa se ridice!

– Imi pare rau ca nu pot fi atenta la ce imi spui tu dar ma simt foarte obosita acum. Promit sa vorbim maine despre asta.

Sa evolueze si sa fie deschisi spre invatare fara a ramane blocati in propriile esecuri:

– Inteleg ca nu poti face liniile perfect drepte. Nici eu cand aveam varsta ta nu am reusit din prima dar am incercat de atatea ori pana mi-a iesit. La inceput e normal sa gresesti.

Sa fie responsabili in masura capacitatii lor:

– Hai sa ma ajuti sa asez masa. Tu vei pune tacamurile si farfuriile.

Sa isi asume propriile greseli:

– Draga mea, inteleg ca ai fost suparata ca fratele tau ti-a stricat castelul. Cred insa ca ai exagerat tipand la el atat de tare. El si-a cerut scuze. Hai sa iti ceri scuze si tu ca ai tipat la el.

Sa isi accepte propriile limite:

– Mami, cred ca iti doresti mult sa cari ambele sacose. Hai, pentru inceput, ia-o doar pe aceasta.

Sa fie deschisi in gandire prin gasirea alternativelor si realizarea conexiunilor logice:

– Inteleg ca esti suparata din cauza ca este aglomerat in parc si ca ai dori sa fii singura cand te dai cu bicicleta; acelasi lucru cred ca isi doresc si ceilalti oameni care se plimba prin parc.

– Esti suparat pentru ca nu stii ce sa faci… Hai sa gasim impreuna o solutie.

Sa se autoaprecieze:

– Ce bine ca m-ai ajutat! Uite, acum ma simt mai relaxata… Imi place cand esti harnicuta!

Sa ierte, oferindu-i propriul exemplu:

– Draga mea, m-am enervat cam tare si te-am certat degeaba. Iarta-ma te rog, nu ar fi trebuit sa procedez asa…

Sa fie siceri:

– Eu am fost sincera cu tine cand ti-am promis ca te las sa te uiti la desene animate si cred ca ar trebui si tu sa te tii de cuvantsi sa inchizi televizorul acum, ca s-a terminat acest episod.

Sa invete sa isi stapaneasca mania permitandu-le, cand sunt mici, sa se exprime chiar si intr-un mod mai putin politicos:

– Da, cred ca sunt cea mai rea mama din lume, asa cum spui tu… Daca as fi buna probabil ca te-as lasa sa mananci atatea bomboane cate doresti, pana te-ar durea burtica.

Despre copii si educarea lor Din viata January 31, 2013 By Ramona-Paula Axenti 3 Comments

Influenta educatiei asupra personalitatii

Sunt zile in care tindem sa ne oprim mai mult asupra propriilor trairi, sa ne autoevaluam si chiar sa ne intrebam “Cum am ajuns eu sa fac asta, sa iau deciziile pe care le-am luat, sa aleg o varianta sau alta, sa simt intr-un fel, sa reactionez asa, sa fiu asa cum sunt?”.

Raspunsul sta in: autoeducatie, modelele preluate prin imitatie, transmitere ereditara si metodele educationale practicate de parintii nostri, acestea din urma fiind cele asupra carora voi insista in cele ce urmeaza.

Un parinte permisiv cultiva copilului curajul, indrazneala. Atunci cand parintele practica un nivel al tolerantei crescut, copilul poate ajunge un adult tupeist care nu tine cont de dorintele si sentimentele celorlalti. La polul opus, limitarea libertatii de miscare, restrictivitatea accentuata a parintilor in relatia cu copilul duce la blocarea curajului, a libertatii de alegere, frica de a nu gresi. Acelasi lucru se intampla si in cazul persoanelor care in copilarie au fost dojenite, criticate, a caror actiuni au stat mereu sub atenta apreciere a parintilor (“Nu gasesti ceva mai bun de facut? Iar stai si te uiti la cai verzi pe pereti? Uite, iar ai dat-o in bara!”).

Cocolosirea impiedica si ea dorinta de cautare si indrazneala. Adultul care a fost un copil cocolosit va avea tendinta in permanenta sa caute pe cineva care sa il sustina sau sa-i fie aproape atunci cand incearca ceva nou. El va indrazni mai greu sa ia propriile decizii si sa creada in capacitatea lui de a merge mai departe.

Un copil neglijat din punct de vedere emotional, care nu simte sprijinul parintilor, ar putea ajunge un adult care neglijeaza, un adult care poate reusi sa treaca peste diferite dificultati in viata dar care, din punct de vedere sentimental insa, va tinde mereu la dragostea si aprecierea celorlalti, la confirmari venite din afara. Este posibil sa aiba dificultati de relationare si sa isi gaseasca cu greu un partener de viata potrivit pentru ca, neavand format un atasament sigur fata de persoanele lui de referinta nu va putea avea incredere nici in cei cu care intra in contact. Cel mai rau este ca un adult care a fost neglijat in copilarie, nefiind obisnuit sa comunice, poate apela atunci cand va avea nevoie de ceilalti la cea mai usoara si nociva cale de comunicare: violenta verbala, fizica si poate chiar la acte antisociale. Pe de alta parte, tendinta unor parinti de a nu-si lasa copilul niciodata singuri, de a fi mereu langa ei si chiar de a le vorbi mereu in ideea de a-i ajuta sa inteleaga diverse fenomene sau de a-i ajuta in permanenta creeaza dependenta. Un astfel de copil poate ajunge un adult care simte nevoia sa ceara parerea celorlalti, sa astepte ajutorul, neavand convingerea ca poate reusi prin propriile forte si nici curajul de a indrazni mai mult.

Cand este foarte des certat si marginalizat (“Pleaca in camera ta!”, “Hai, mai lasa-ma!”) copilul invata sa se descurce cum poate, devine interiorizat si necomunicativ, cu o stima de sine scazuta, invata sa se fereasca de ochii celorlalti si chiar sa minta atunci cand face ceea ce crede el ca nu este permis. Ca adult, este posibil sa mentina acelasi model de comportament.

Un copil foarte laudat, apreciat, poate deveni un adult plin de sine, mandru, ingamfat sau dimportiva, un adult anxios, traind cu stresul ca nimic din ceea ce face nu este la inaltimea asteptarilor celorlalti. Critica excesiva duce si ea la tendinta spre timiditate, pierderea curajului, construirea unei stime de sine scazute, dificultatea de relationare cu ceilalti.

Sunt parinti care nu permit copiilor sa isi spuna punctul de vedere (“Esti prea mic ca sa vorbesti, tu nu stii nimic.”). Restrictiile prea dese in privita comunicarii propriilor pareri pot impiedica, si in perioada adulta, exprimarea punctului de vedere, curajul de expunere a sentimentelor si convingerilor personale.

De multe ori, din lipsa de timp, parintii nu explica copiilor deciziile luate. Ca urmare, copiii sunt dezorientati, se simt tristi, nebagati in seama (“Faci asa pentru ca asa spun eu!”). Astfel de copii pot ajunge adulti care au tendinta de supunere fara a-si exprima punctul de vedere (“Fac ce spune seful, oricum ce spun eu nu conteaza.”)

Cererile prea mari venite din partea parintilor si supraaglomerarea copilului cu diverse sarcini de rezolvat (de exemplu impunerea copilului sa stie sa citeasca si chiar sa scrie la 4 ani, sa isi spele singur hainutele la 5 etc.) duc mai tarziu la tendinta de autodepasire in general, la dorinta adultului de a face mereu mai mult si mai mult, peste puterile lui, aceste porniri avand deseori urmari dezastruoase in planul sanatatii. Altii insa, obositi de implicarea prea mare in copilarie in diverse activitati pot alege dimpotriva sa nu mai faca nimic.

Nici protectia prea mare si neimplicarea in activitati normale pentru varsta copilului (“Lasa-l ca e prea mic.”) nu are efecte favorabile – un astfel de copil poate ajunge un adult comod, un adult care asteapta ca ceilalti sa actioneze in locul lui, sa primeasca de la ceialti implinirea propriilor dorinte.

Comparatia cu altii in copilarie poate duce, in perioada adulta, la nemultumirea in legatura cu tot ceea ce adultul intreprinde. Nimic nu e bun pentru ca tot timpul va exista ceva mai bun, mai frumos, mai complet. De asemenea, comparatia poate duce si la inversunare, la tendinta de a subestima ceea ce fac ceilalti doar din dorinta inconstienta de a gasi un echilibru interior. Aceleasi efecte le poate avea si tendinta unor parinti de a-si lua copiii peste picior.

Nerespectarea fecventa de catre parinti a promisiunilor fara a li se explica motivul induce la copil tendinta de neincredere in ceilalti, de a fi suspicios, sceptic.

Mult controverstata bataie poate face din copil un adult caruia sa ii fie greu sa comunice verbal si care sa gaseasca, la randul sau, un mijloc mult mai facil de comunicare folosindu-si forta fizica sau gesturile violente.

Copiii educati intr-un mod neechilibrat pot inclina, la varsta adulta, spre o serie de tulburari de personalitate sau tulburari psihice (anxietate, depresie, tulburari somatoforme, fobii etc.).

Un model educational echilibrat ar fi idealul pentru a creste un copil sanatos din punct de vedere psihic si pentru a integra in societate un adult bine structurat.

Insa, pe langa metodele educationale practicate de parinti, foarte importanta este si mostenirea ereditara. Sunt copii care, desi au trait intr-un context limitativ din mai multe puncte de vedere, au reusit sa depaseasca unele erori educationale si au ajuns foarte sus atat din puct de vedere profesional cat si relational si spiritual.

Modelul parental este de asemenea foarte important. Parintii sunt primele persoane din viata noastra pe care le vedem si de care suntem atasati. Ei sunt cel mai usor de imitat pentru ca, pana a deveni copii mai mari si ulterior adulti, ei sunt cei care ne ofera un model de urmat pe care tindem inconstient sa-I urmam.

Pe de alta parte, am auzit multi adulti spunand: “Am invatat de la parintii mei sa nu fiu ca ei.”. Facand diferenta intre ceea ce i-a ajutat si ceea ce i-a marcat in sens negativ in copilarie, astfel de adulti reusesc, poate si dupa autoanaliza si dezvoltare personala sa depaseasca limitele impuse in principal de modul in care au fost educati.

Despre copii si educarea lor January 20, 2013 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Greseala de a spune “nu te mai iubesc”

A fost odata un baietel pe nume Daniel. Era dragut, vesel, optimist si cu mare pofta de viata. Crestea impreuna cu mama si tatal sau intr-o casa saracaciosa, la tara. In pofida greutatilor prin care treceau parintii lui, el continua sa fie la fel de vesel si optimist, incantat de tot ce vedea in jurul lui. Ii placea la nebunie sa se plimbe, sa alerge dupa muste, sa sara ca un ied, sa se joace cu caprele, sa se suie pe coada de matura si sa spuna ca e stapanul vrajitorilor si se indreapta spre tara de nicaieri.

Ca orice copil, lui Daniel ii placea sa isi bage nasul peste tot… si iata ca intr-o zi si-a bagat nasul in sertarul secret al mamei, in alta zi a umblat printre sculele de tamplarie ale tatalui, in alta a varsat din greseala punga cu malai, in alta a dat drumul caprei din staul in timp ce se juca cu ea si tot asa… Pentru fiecare boacana, Daniel primea o pedeapsa. Nu era una obisnuita, pe care o poate primi orice copil, era una care ii ajungea drept in inima si il naucea.

“Nu te mai iubesc!” ii spunea mama si pleca de langa el lasandu-l speriat si cu ochii in lacrimi.

“Nu te mai iubesc!” ii spunea tatal si pleca trantind usa.

Daniel continua sa se joace insa, pe zi ce trecea, era din ce in ce mai trist, din ce in ce mai putin curios. Ar fi fost multumit cu orice alta pedeapsa. “Nu te mai iubesc” insa il fulgera drept in inima si i se parea cea mai grea. Aparent devenise cel mai cuminte copil – nu se mai juca cu animalele, nu mai umbla prin lucrurile parintilor. Desi curiozitatea era inca vie, ceva ii interiorul lui ii bloca indrazneala: frica de a nu pierde dragostea parintilor lui.

Daniel a crescut si a inteles, cu timpul, ca parintii uneori mai si gresesc. El si-a recapatat zambetul, veselia si curiozitatea de altadata.

Acesta este un caz fericit. Din pacate, “nu te mai iubesc” poate suna pentru unii copii ca o amenintare de abandon. Copilul poate intelege ca, nemaifiind iubit, parintele nu ii va mai da atentia de care el are atata nevoie si ca urmare va fi obligat sa isi adune toate fortele pentru a supravietui singur.

Pe de o parte, copilul lupta sa le joace in struna parintilor, sa fie ascultator, obedient, doar pentru a fi sigur ca nu va fi abandonat. Aceasta frica este mai mare decat dorinta de a face lucrurile care ii fac placere. Pe de alta parte, incercarea de a fi mereu ascultator si de a nu calca stramb ii blocheaza libertatea de exprimare, increderea de a face lucruri noi, curiozitatea.

Un astfel de copil poate ajunge un adult lingusitor, unul care face doar ce spun ceilalti fara a avea initiativa sau un adult care nu spune ceea ce gandeste.

“Te iubesc… fapta ta m-a suparat” este o exprimare mult mai potrivita. Copilul care a gresit simte ca este iubit in continuare iar stresul provocat de atentia de a nu mai repeta fapta nu ii perturba dezvoltarea.