Trecatori prin viata
Irvin Yalom este autorul meu preferat. Prima carte pe care am citit-o, in urma unei recomandari, a fost “Privind soarele in fata”. Supervizorul ne-o recomandase in ideea de a avea o directie de tratament pentru pacientii care se confrunta intens cu anxietatea de moarte. Am fost foarte impresionata atunci in primul rand de omul din spatele scriiturii, un OM, asa cum inteleg eu acest univers: intelept, impaciuitor, asumat, grijuliu, care priveste cu compasiune si intelegere, care iubeste oamenii neconditionat si care gaseste un mod de a se bucura de viata si de tot ce ii ofera ea intr-un fel in care, la finalul vietii, sa nu aiba regrete. Ar fi mult mai multe de spus despre omul Yalom insa ma voi opri aici. Mi-am gasit intre timp si raspunsul la intrebarea: “De ce nu am avut interesul de a-i citi toate cartile avand in vedere ca il pretuiesc atat de mult?” – pentru ca as vrea sa fie pentru mine nemuritor, pentru ca as vrea sa stiu ca mai ramane ceva neatins din ceea ce a putut el oferi societatii pana acum, ca atunci cand mai lasam o bucatica de ciocolata pentru mai tarziu ca sa stim ca ne vom mai intalni cu bucuria de a gusta din nou din acea placere.
Yalom m-a inspirat intotdeauna asa ca m-am trezit in aceasta dimineata, in prima zi de Paste 2021, cu multe impresii pe care ma grabesc se le scriu pentru ca altfel stiu ca se vor diminua. As vrea sa punctez tot ce simt acum legat de impactul pe care ultima lui carte, “O chestiune de viata si de moarte”, se asociaza cu simtirile mele din ultimii ani si de acum. Apropo de ce scriam mai devreme, stiu ca ii pot citi toate cartile si apoi, peste ani, sa le reiau si sa mi se para noi – asa functioneaza memoria noastra iar Yalom m-a linistit un pic in aceasta privinta cand scria ca a inceput sa isi reciteasca unele carti iar unele idei le redescoperea parca pentru prima data.
Si de data aceasta m-am convins ca nimic nu e intamplator. Comanda ultimei lui carti, “O chestiune de viata si de moarte”, trebuia sa imi imi vina la Bucuresti insa pentru ca nu a venit la timp iar alaturi de aceasta carte mai aveam alta pe care doream sa o ofer la Suceava, unde imi voi petrece sarbatorile, a trebuit sa vorbesc la editura sa mi-o trimit aici. Sigur nu as fi luat cartea cu mine daca ar fi ajuns in Bucuresti pentru ca de obicei aici imi iau beletristica, romane usurele care sa ma ajute sa ma relaxez si sa ma detasez cu totul de ceea ce fac la cabinet. In plus imi place sa savurez cartile lui Yalom in liniste.
Cand vin la Suceava ma bucur de un pic de rasfat, mai ales din partea mamei mele care nu ma prea pune la treaba si ma asteapta cu tot felul de bucate alese, cum numai ea stie sa le faca. Nici soacra mea nu ma solicita prea mult desi o rog sa imi spuna la ce ar avea nevoie sa o ajut (nu prea sunt obisnuita sa vin si sa stau cu atat mai mult cu cat stiu ca si mama si soacra mea au muncit toata viata si au avut parte prea rar de momente in care sa fie rasfatate). Cu toate acestea, am profitat un pic de timpii in care rugamintile mele de a fi orientata catre o treaba ce necesita ajutor au fost neglijate si am inceput sa citesc. Am inceput sa citesc in vinerea mare si am finalizat citirea cartii inainte de a merge la biserica, la Inviere. Interesant moment pentru a cititi o astfel de carte scrisa de Yalom si sotia lui, Marlyn Yalom. Aceasta i-a propus acest proiect cand a realizat ca din cauza unui melanom zilele ii erau numarate. Irvin Yalom este un autor care a abordat din plin problema mortii si a anxietatii cauzate de moarte in cartile sale iar acum a abordat-o din perspectiva trairilor lui si a celei care i-a fost sotie mai bine de 70 de ani. Am cunoscut o mica parte si din sotia sa, care a scris foarte frumos despre cum a inteles ca “acum este momentul” sa moara si s-a aratat atat de impacata cu asta. Nu vreau sa detaliez mai mult din ceea ce am citit, las pe cei interesati sa o faca si sa o simta din perspectiva lor. La cateva minute dupa ce am terminat de citit cartea am plecat la biserica.
Sambata mare a fost o zi incarcata emotional. Fusesem la mama unde am finalizat salata boeuf. Imi place sa fac alaturi de ea chestii, la bucatarie. Ma simt ca in copilarie cand stateam impreuna si in timp ce eu tocam diverse si ea le pregatea, vorbeam despre viata. Eu aveam de gand sa merg la cimitir la bunicii mei, la tata si la bunicii sotului insa nu prea stiam in ce ordine si in ce momente ale zilei asa incat am lasat lucurile sa se intample. Undeva, in adancul sufletului, as fi vrut sa merg doar cu mama la ai nostri, sa o simt langa mine si sa readuc in simtiri efectul vremurilor trecute. Dupa finalizarea treburilor gospodaresti mama mi-a propus sa mergem la cimitir la bunici si apoi la tata si am primit cu bucurie. Puteam reuni familia intr-un altfel de mod. Am aranjat un pic mormantul bunicilor, le-am aprins cate o lumanare apoi am depanat cateva aminitiri despre ei si “le-am povestit” despre ce s-a mai intamplat in vietile noastre. Ei nu mai sunt fizic dar parca, undeva in sufletul nostru si eu si mama ii consideram vii. Mama i-a respectat foarte mult si i-a iubit. Imi povesteste cat de mandra era sa mearga pe drum alaturi de tataia, bunicul meu. A avut o sensibilitate pentru el. Din respect pentru ei, dupa ce a murit bunicul si bunica a cazut la pat, ultimii 8 ani si i-a petrecut ingrijind-o. Am tinut mult la bunicii mei. Cred ca si dragostea este parte din educatie si se invata de la parinti. Am vazut ca parintii mei se purtau frumos cu ei si i-am iubit si eu, in felul meu de nepoata. Mama mi-a spus cumva, la un moment dat, ca la cimitir la bunicul meu nu am fost sa aprind o lumanare pana sa moara tata. Atunci am realizat ca asa e, nu am fost, desi l-am purtat mereu in suflet cu bucurie si recunostinta pentru dragostea si admiratia pe care am simtit-o din partea lui. Am simtit ca ma iubeste neconditionat. Nu am stiut ce sa ii raspund mamei atunci – nu mi-am pus problema ca ar fi trebuit sa merg pana am simtit sa fac asta dupa moartea tatalui meu. De atunci, de cate ori vin in Suceava, “ii vizitez” pe toti.
Apoi am mers la mormantul tatalui meu. De mai bine de 2 ani, de cand tata a plecat dintre noi, atat de neasteptat, am simtit ca am dat nas in nas cu moartea intr-un fel in care nu am perceput-o niciodata. Atunci am fost lovita crunt de ideea mortii iminente. Atunci mi-am dat seama ca nu mai am scapare. Pana atunci eram o visatoare. Pana atunci am simtit doar tinerete si, desi aveam deja copiii, ma simteam si eu unul, chiar daca eram departe de parinti de mai multi ani. Cand tata s-a dus am simtit cum fizic se rupe ceva din mine si se duce odata cu el. Ma alin cu gandul ca el traieste prin mine si va mai trai prin nepotii lui si sper prin stranepoti si tot asa…
De cand tata s-a dus am inceput sa ma vad in oglinda. Pilelea mea nu mai arata la fel, a fost brazdata de riduri care vor ramane mereu acolo si se vor adanci; corpul, nici el nu mai are tonusul de altatada. De cand a murit tata observ ca nu mai am energia pe care o aveam in trecut si elanul de a face lucruri insa ma bucur de un mod de a vedea lucurile mai asezat si mai putin incarcat de emotii disfunctionale (mai am de lucru, dar sper ca merg spre bine). De cand nu mai este el am realizat ca am trecut de 40 de ani, adica de jumatatea vietii – asa gandesc desi nu se stie niciodata – si am inceput sa fiu atenta la trecerea anilor intr-un mod in care nu o faceam pana atunci.
In aceasta noapte, de Inviere, am ascultat cu mai mare atentie cuvintele preotului. Mi-a ramas in minte ideea ca in aceasta comuna, Bosanci (stam la socrii mei cand venim aici), lucurile nu mai sunt ca in trecut: se nasc 10/20 copii si mor 60, ca satul e imbatranit. Il suprind pe sotul meu, la un moment dat, tresarind intr-un mod in care nu-l mai vazusem pana atunci. Pe drum, in timp ce ne indepartam de biserica, il intreb ce a vrut sa exprime in acel moment si imi directioneaza atentia asupra unor copii care se joaca (vreo 5, poate 6): “Vezi copiii aceia? Acum mai bine de 25 de ani erau foarte, foarte multi. Imi placeau foarte mult noaptile de Inviere. Ne intalneam la biserica si ne jucam. Vezi cati copii sunt acum?”.
Trecem mai departe insa meditez la cum se schimba lucrurile. Ce este greu in pandemia asta este nu ca lucurile s-au schimbat, pentru ca lucurile se schimba oricum si inevitabil, vrem nu vrem – schimbi masina, casa, domiciliul etc. – le schimbi, insa intr-un ritm pe care ti-l doresti si pregatesti din timp. Ce este cu adevarat greu e ca de data aceasta s-au schimbat prea brusc. Este greu, de asemenea, sa te reintalnesti cu locuri ale copilariei si sa vezi ca ele nu mai sunt la fel cum le-ai lasat. Desi noi venim de cateva ori pe an la Suceava, cand venim mintea noastra irationala tinde sa perceapa lucurile ca fiind asa cum le-a lasat cand eram copii si cum le avem inca in memoria noastra. Cred ca e tot un fel de anxietate de moarte aici: daca lucurile raman la fel inseamna ca si noi ramanem la fel, adica nu mai imbatranim.
Mergem catre cimitirul unde se afla inmormantati bunicii sotului. Pentru o fractiune de secunda ma gandesc sa-l las doar pe el sa mearga – eu i-am cunoscut mult prea putin – apoi ma cert pe mine: “Cat pot fi de egoista sa gandesc astfel!“. Sunt sotia lui si sigur ma doreste langa el, asa cum si eu simt si il doresc langa mine si in momentele bune si in cele dificile. Stam in fata mormintelor si recitim numele, data nasterii, anul decesului. Asa cum mentioneaza si Yalom in cartea lui si cum observasem si noi de mai multi ani, barbatii care raman vaduvi si care au avut o viata buna alaturi de sotiile lor se duc destul de repede. Ei au trait peste 80 de ani iar bunicul s-a stins la 9 luni distanta de bunica care a murit intr-un mod neprevazut. Au ramas in mintea si sufletul sotului meu cu imaginea ca au avut o viata frumoasa impreuna: “S-au inteles. El o iubea si respecta tare mult.“. In drum spre iesirea din cimitir observ o femeie care pune o lumanare si plange langa un mormant vecin. Sotul ma ia de mana cateva secunde pana la masina si ne indreptam tacuti spre casa. Am simtit un nod in gat tot drumul si m-am abtinut mereu sa nu izbucnesc intr-un hohot de plans.
Ce suntem noi oamenii? Ce este viata? De ce este ea? Putem avea tot felul de pareri. Nimic nu e sigur. Sigur e ca suntem si ca suntem trecatori prin viata si sigur pentru cum o simt eu este ca cea mai mare bucurie in viata asta este sa fiu aproape de oameni dragi. Nimic nu ma bucura mai mult decat sa fiu laolalta cu semenii, sa ne punem sufletul pe tava, sa ne sprijinim si sa facem lucuri impreuna, sa ajungem la acea conexiune si bucurie sufleteasca ca suntem. Uneori trimit multumiri in gand celor care au facut si fac parte din viata mea si sunt recunoscatoare pentru tot ce au sadit ei in mine.
