Blog

Zeci de articole

Despre copii si educarea lor • • • By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Emoții vechi și noi

Observăm uneori cum copiii noștri trec prin dificultăți de natură emoțională asemănătoare cu cele prin care am trecut și noi când eram de vârsta lor. Ei ne oglindesc o parte dintre emoții, griji și frământări peste care noi am crezut că am trecut. Odată cu creșterea lor constatăm că multe dintre neputințele noastre din copilărie sau adolescență au rămas acolo și simțim că le retrăim odată cu ei.

Părintii își doresc copii fericiți. Vor să îi scutească de orice suferință și ceea ce obișnuiesc să facă în mod constant este fix ceea ce este contraindicat: să pună accent pe aspectul pe care ei, părinții, l-au considerat cel mai vulnerabil în copilăria lor. Iată câteva exemple:

  • Dacă părintele s-a simțit neînțeles pe vremea când era copil va acorda foarte mare importanță modului în care copilul se simte din punct de vedere emoțional. Ca urmare îl va asculta, îl va provoca să îi spună tot ce gândește în privința relațiilor cu cei de aceeași vârstă cu care copilul interacționează dar și în privința interacțiunii cu el, ca părinte, îi va da sfaturi, de multe ori necerute sau inutile. Astfel, copilul poate ajunge să se simtă copleșit de atenția pe care o dă părintele acestui aspect și la un moment dat se va retrage, ajungând să se simtă fix așa cum părintele își dorește cel mai puțin: neînțeles.
  • Părintele care s-a simțit marginalizat în copilărie tinde să își întrebe deseori copilul dacă cei de vârsta lui se poarta frumos cu el, acordând o așa mare atenție acestui fapt încât, inconștient, copilul va putea observa mai ușor când nu este tratat bine și va suferi din cauza aceasta.
  • Părinții care se simteau în copilărie deseori rușinați (și aici mă refer la rușinea resimțită profund, care are valențe ce țin de identitatea persoanei) au tendința de a le repeta copiilor că nu trebuie sa le fie rușine, să meargă cu capul sus, îi încurajează să fie curajoși. Acest aspect poate fi pentru unii copii prea presant întrucât simt că li se cere mai mult decât pot oferi în acel moment al existenței. Alți părinți își expun copilul mai mult decât are el nevoie să fie expus convinși fiind că astfel acesta își va învinge rușinea în timp ce provoacă fix contrariul: copilul ajunge să se simtă defect, rușinat de propriile neputințe.
  • Părinții care au fost timizi și taciturni îi încurajează mereu pe copii să vorbească, să fie sociabili, ori îi privesc cu un ochi critic când aceștia se află într-un grup de persoane, ”stimulând comunicarea” și astfel copiii ajung să se simtă inhibați.
  • Părinții care au fost anxioși în copilărie tind să fie foarte grijulii, ocrotitori și să îi priveze pe proprii copii de situații în care ar putea să își exerseze curajul. Acest tip de atenție este cel ce îi îndreaptă pe copii tocmai către aspectul de care părinții încercă să îi protejeze: fricile exagerate.

Sigur, acestea sunt exemple generale și în niciun caz universal valabile. Există diferite nuanțe în relaționarea părinte-copil care țin de personalitatea fiecăruia dintre cei doi, de contextul de viață, de prezența altor persoane semnificative din viața copilului pe care aceștia le iau ca model.

În unele situații însă, chiar dacă părintele încearcă să își crească copilul într-o manieră care să-l protejeze de suferințe prin care el a trecut în copilăria sa, modalitatea prin care o face poate duce tocmai la întărirea acestora. Am putea vorbi astfel despre o transmitere transgenerațională de la părinți la copii a gândurilor, emoțiilor și modului de raportare la diverse situații care vor lua forma acelorași dificultăți cu care și părintele s-a confruntat în propria lui copilărie.

Copiii au nevoie să trăiască și asta înseamnă să treacă prin durere, dezamăgire, frustrare, furie, tristețe, îngrijorare, rușine și au nevoie și voie să-și exprime sentimentele, așa brut cum le simt, chiar dacă pentru noi, adulții, interpretarea pe care o dau ei diferitelor situații prin care trec poate părea fantastică (mult departe de realitatea faptelor). Putem să îi ajutăm fiind prezenți când au nevoie de noi, oferindu-le o perspectivă matură, desprinsă din experiență. În plus, putem să le deschidem calea și organiza contextul pentru a se confrunta cu situații diverse prin care să își exerseze calități precum: încrederea, curajul, spiritul de echipă, flexibilitatea atât cât și ei ne permit.

Întotdeauna să ne amintim însă că ei au propria viață și propriile lecții de învățat. Noi suntem acolo ca o bază de siguranță pe care ei să își întemeieze propriul viitor.

 

Probleme de natura psihica • • By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Rana respingerii

Rana respingerii, ca și cea a abandonului vine cu credința că nu ești bun, că ar trebui să fii într-un fel ca să ajungi să fii văzut și validat. Se formează în relația cu persoanele importante din viața ta, în special în relația cu mama. Dacă aceasta, spre exemplu, ți-a spus că nu te-a dorit ori a avut o atitudine critică, te-a comparat cu ceilalți ori poate doar ia admirat pe alții fara să te includă în aprecierile ei, în pofida faptului că și-a făcut datoria și ai avut tot ceea ce ai nevoie de un copil (mai degrabă material), tu poți ajunge un adult care să mă îngrijească în sine/ se simte alții te compara. Te poți simți nevăzut și neapreciat dacă cineva te va aprecia în mintea ta vei spune că sigur se înșeală sau nu a apucat să te cunoască chiar așa cum ești.

Poți trăi cu sentimentul acesta ani de zile. Te poți simți ani la rândul lipcit de valoare și rușinat de ceea ce ești, indiferent de poziție socială și de realizări ori putea avea realizări sub nivelul capacităților tale. Stima de sine este scăzută și doar crezi că făcând anumite lucruri și ajungând într-un anumit punct vei reuși să te simți altfel, mai echilibrat. Chiar dacă atinge țelurile propuse, după o vreme te vei simți din nou insuficient pentru că adevărata de sine este de fapt intrinsec, vine din stima tine, tu trăiești cu sentimente bune despre tine chiar și atunci când cazi pentru că ai încredere că te poți echilibra. Atunci când trăiești cu rana respingerii te ridici greu după un eșec ori te simți rănit foarte ușor chiar și în situații care pot părea nesemnificative pentru alții – spre exemplu un prieten a uitat să te felicite după o reușită și îți interpretezi gestul lui ca indiferență și îți întărești rana.

Ce răsuna cel mai mult în mintea unei persoane care trăiește cu sentimentul respingerii: ” Nu sunt bun de nimic. “, ” Iar mi-a fost dovedit că X mă are de rezervă .”, ” Sunt neimportant .”, ” Sunt prost/lipsit de valoare .” etc. Aceste gânduri de multe ori nu apar în mod conștient, ele rulând în subconștient aproape imperceptibil. Ceea ce se simte este însă emoția intensă: descurajarea, deprimarea, tristețea profundă, sentimentul profund de rușine, depresia. Având aceste emoții negative persoane care trăiesc cu aceasta rană tind să facă alegeri care să aibă grijă de cele mai multe ori le întăresc credințele și totodată ii fac să resimtă, recurent, aceste emoții.

Rana respingerii și abandonului sunt profunde și necesită din partea celui care care le poartă cu multă conștientizare și deschidere spre a lucra intens cu gândurile, credințele dar și alegerile pe care le face. Nu e ușor și nimeni nu garantează că rana se stinge de tot însă fiind conștienți de rănile pe care le avem putem avea și un minim de control care funcționează ca un antidot pentru orice rană am avea. E că atunci când spui: “Ma doare capul și știu că trebuie să fac ca să îmi treacă.”

Ca urmare, atunci când lucrăm cu noi și învățăm să recunoaștem ceea ce se declanșează în interior avem posibilitatea să recurgem la metodele blânde care să nu reașeze mai repede în echilibru. Practic, o situație declanșatoare nu ne va mai destabiliza o săptămână ci maximă o zi când suntem pe un teren vulnerabil (spre exemplu suntem bolnavi sau avem situații complicate care în controlul nostru) nu vom reaminti să nu mai blânzi cu noi așa cum să nu mai suprapunem peste dificultăți și această problemă dureroasă.

Despre copii si educarea lor • • • By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Tu ești viața mea – despre mame care trăiesc prin copiii lor

De câte ori nu auzim expresia: “Tu ești viața mea!” ori “Tu ești sensul vieții mele!” spusă de mame copiilor lor? În prima faza ne-am putea gândi la câtă dragoste zace într-o mamă și cât de dedicate trebuie sa fie în relația cu copiii lor. Dar aș vrea sa analizăm un pic ce stă în spatele acestei declarații de iubire absolută.
Să ne gândim, de exemplu, la o mamă care își idolatrizează fiul/fiica, care renunță definitiv la nevoile ei și răspunde doar la nevoile copilului său. Cât este mic acesta pare a avea parte de atenție si iubire necondiționată. Doar că această iubire se poate transforma într-un control exagerat: în primii ani de viață poate fi restricționat în a trăi unele lucruri firești – spre exemplu, este ferit de interacțiunile cu anumiți copii considerați de mamă “răi” pentru a nu-l pune în situația de a trai sentimentul de dezamăgire/furie, în alte situații mama face totul în locul lui (ordine, curățenie, lucruri pe care el poate să le faca singur) pentru a-l “proteja” si a-l ști relaxat, nu îi cere părerea în privința alegerilor vestimentare și mai târziu în privința alegerii liceului. Să presupunem că acest copil ajuns adult va urma cursul firesc al vieții si la un moment dat va întâlni pe cineva și ca în orice tip sanatos de relație va fi nevoie să se consulte cu partenerul în privința unor alegeri de cuplu. Ce va face însa când mama va interveni suparată ca el, copilul în care a investit atat de multă dragoste face alte alegeri decat cele aprobate de ea? În acest caz intervin tot felul de emotii: mama simte că iși pierde sensul – copilul pe care l-a crescut cu atata drag este de nerecunoscut, toată dăruirea ei nu mai are cui să fie oferită pentru că nu mai are cine să o primească ori este chiar respinsă. De cele mai multe ori, în astfel de situații, aceste mame traiesc un sentiment acut de abandon, de pierdere dar si de frică și neliniște acută că al său copil nu a facut alegerile potrivite așa încât ajung să pice adesea într-o stare de depresie și anxietate.
Pe partea cealaltă, copilul devenit adult, se confruntă și el fie cu furia rezultată din sentimentul că nu este ințeles, că nu i se permite sa facă alegerile pe care simte sa le facă sau este criticat pentru alegerile sale, fie cu sentimentul vinovăției pentru că se simte la mijloc între relația cu mama și relația cu partenerul ales. De aici calitatea relației poate migra în diferite moduri – am întâlnit adulți care se îndepartează mult de parinți pentru că doar astfel simt ca pot avea viața sub controlul lor dar si adulți care nu pot renunța la identificarea cu parinții și care rup relația cu partenerul.
Expresii ca cele de mai sus pun foarte multă presiune pe copil. Inca de mic, când își aude mama spunându-i “Tu esti viața mea! Pentru tine trăiesc!” copilul se încarcă cu o mare responsabilitate – “Deci, dacă eu sunt viața mamei înseamna că trebuie sa traiesc după cum îmi spune ea pentru că nu vreau să o supăr ori să o pierd.”.
Ceea ce se intamplă este că acel copil care aude în mod constant că este sensul vieții mamei lui nu iși traieste propria viața. El traiește într-o strânsă identificare cu mama și simte că nu poate face singur alegeri pentru că el nu a fost lăsat să gândească, să se exprime, să aleagă singur considerând că mama știe mai bine ce e de făcut. Acest copil, inclusiv în perioada adultă, va avea tendința să se întoarca la mama pentru a cere sfaturi sau în alte situații va intra într-o căsnicie sau relație de cuplu în care va reproduce relația de dependență devenind astfel un partener nesigur, ascultător, docil, dar deseori nefericit pentru că, în fapt, nu își urmează propriile nevoi.
Ca urmare, dragostea si iubirea necondiționată pentru copii este minunată atata timp cât nu devine control. Și putem iubi frumos, ca mame, fiind atente la nevoile copiilor, permițându-le când sunt mici să facă și ceea ce doresc atâta timp cât alegerile nu le pericliteaza viața sau nu fac rău altora. Îi putem ghida vorbindu-le pe înțelesul lor și potrivit vârstei despre experiențele noastre de viață și chiar despre greșelile pe care le-am facut în tinerețe iar atunci cand sunt adulți îi putem asigura de încrederea pe care o avem în capacitațile lor de persoane capabile să decidă și să își aleagă singuri modalitatea de a-și trăi viața. De asemenea, putem trăi frumos ca mame fiind un model pentru copiii noști în ceea ce privește grija față de propria persoană și respectul față de propriile nevoi în timp ce suntem atenți și respectăm nevoile copiilor noștri atunci cand sunt mici. Ulterior îi putem privi de la distanța potrivită pentru a le permite să zboare cu propriile lor aripi. Pentru că, în ce alt mod poate crește un copil fericit și cu sentimentul liberății altfel decat având langă el o mama fericită?

Despre el si ea By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Fenomenul “ghosting” la tineri

Din ce in ce mai des in ultimii ani apare acest fenomen, numit “ghosting”, in special in cazul tinerilor dar nu numai. Oamenii au o legatura o vreme dupa care unul dintre ei dispare – nu mai raspunde la telefon sau la mesaje, ca si cum nu ar fi existat in viata celuilalt.

Privind din perspectiva omului caruia i se intampla sa fie respins intr-un astfel de mod, aceasta forma de iesire dintr-o relatie, oricat de lunga sau scurta ar fi ea, este destul de usturatoare. Aceasta este pus fata in fata cu el si cu posibilele defecte ale lui care “ar putea” sa para grave in ochii celuilalt. Se simte de parca el ca persoana nu este de luat in seama, nu este destul de bun sau demn de respect macar pentru a i se da o explicatie sau a i se spune “la revedere” sau “mi-a parut bine de cunostinta”. Sentimentul de “a fi lasat cu ochii in soare” fara niciun fel de explicatie este dureros.

Pentru cei aflati de cealalta baricada se poate simti uneori ca un fel de reusita, putere: “Sunt tare ca pot face asta, ma simt puternic, invincibil.” care vine de fapt dintr-o stima de sine redusa care vrea sa fie compensata printr-o atitudine de de superioritate. Aceasta reactie actioneaza alteori si ca un mecanism de aparare rezultat din faptul ca acestia nu sunt capabili sa exprime ceea ce nu doresc, sa spuna “nu”, sa puna limite sanatoase. Durerea pricinuita de a fi in fata unei persoane pe care trebuie sa o refuze este complesitoare, evitarea parand mai confortabila.

In plus, in spatele unui astfel de comportament poate sta si sentimentul propriu de abandon. In acest caz functionarea este pe principiul: “Decat sa ma lase el/ea, mai bine renunt eu din timp. In felul acesta sufar mai putin”. Aceste persoane au trecut de cele mai multe ori si ele prin acest sentiment si il duc mai departe in acelasi mod. Uneori l-au trait in relatie cu un parinte care fie era absent emotional, fie ii transmitea verbal sau nonverbal sentimentul ca nu este demn de iubire daca rezultatele sau comportamentul copilului nu ii era pe plac, fie a fost plecat la munca in strainatate mult timp, venea rar acasa sau pur si simplu l-a abandonat.

Daca privim din punct de vedere al profunzimii sentimentelor, fie unul dintre cei doi protagonisti fie ambii intra in relatie superficial – spun “relatie” desi ceea ce se formeaza este mai degraba o pseudorelatie, o legatura care daca e atinsa putin de neplaceri se rupe usor. De multe ori tinerii se vad, au cateva iesiri (care uneori dureaza chiar cateva luni) in care se simt bine, merg la distractii, fac sex dupa care ceea ce s-a format intre ei se termina brusc. Persoana mai atasata ramane cu multe intrebari fara raspuns: “De ce? Ce am facut? Poate sunt defect(a).”. O serie de tineri traiesc cu frica de apropiere. Apropierea inseamna deschidere iar deschiderea inseamna a ajunge si la partile vulnerabile. Pentru unii oameni, a se deschide in fata altora inseamna in esenta a se deschide in fata propriei lor persoane si asta pare dificil in conditiile in care trebuie sa-si recunoasca si ceea ce un le place la ei. In plus, a se apropia mai mult presupune a intra intr-o relatie mai profunda care duce la un moment dat la a avea responsabilitati si iarasi poate parea greu.

Cu toate acestea, de orice parte ar fi, respins sau cel ce respinge/abandoneaza, tinerii se plang deseori de lipsa de implicare a celorlalti in relatii, de sentimentul de gol, vid care apare la un moment dat, de plictiseala in relatie. In sine, orice relatie care dureaza este cea in care ambii parteneri sunt implicati si in special sunt dispusi sa parcurga o serie de etape, chiar si dificile din punct de vedere emotional, care sa ii aduca mai aproape unii de altii. Orice relatie de durata presupune implicare si chiar efort: efortul de a invata sa treci peste unele parti mai putin placute ale celuilalt dar si de a acepta sa vezi in tine parti mai putin placute. Primul pas insa este efortul de a fi dispus sa il cunosti pe celalalt si in acelasi timp pe tine prin celalalt pentru ca pana la urma, noi, ca oameni, nu putem sa ne fim singuri de ajutor, sa ne dezvoltam si sa crestem personal decat in relatie cu altii.

Din viata By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Mitul independentei

Suntem rezultatul actiunilor noastre. Actiunile noastre sunt rezultatul emotiilor pe care le simtim care la randul lor sunt rezultatul gandurilor si atitudinii noastre fata de realitate. Acestea din urma au valente mult mai largi ce tin de modul in care am fost educati, in care ne-am autoeducat sau reeducat, de modul in care ne-au modelat parintii, ne-au influentat ei, de mediul sau socieatea in care am trait dar si de mostenirea stramosilor nostri. In acest fel ne formam un tipar de a fi, anumite scheme cognitive si convingeri care ne orienteaza alegerile. Alegerile pot fi bune sau mai putin bune pentru noi. Intram uneori in situatii neplacute, care ne duc la suferinta sau ne raportam la anumite situatii care pentru altii pot fi banale cu anxietate, frica paralizanta, grija exagerata si acest lucru se intampla tot din cauza unor convigeri de multe ori disfunctionale (iar aici nu vorbesc despre situatiile traumatizante in care mecanismele sanatoase care ar putea fi puse in actiune sunt blocate de factori exterior care depasesc capacitatile personale).

In societatea actuala se promoveaza mult independenta. Si eu promovez independenta, dar cea sanatoasa, in care oamenii sa isi orienteze atentia catre ei, catre resursele si capacitatile lor. Cand vorbesc de resurse vorbesc de resursele fizice (frumusete fizica, putere fizica, capacitati in general – si mersul este o capacitate la care nu ne gandim decat atunci cand, din diferite motive, suntem tintuiti la pat, vazul, auzul etc.), de resursele intelectuale (si aici ma refer nu doar la inteligenta logico-matematica ci si cea muzicala, manuala, lingvistica, emotionala etc.), de resursele personale (anumite talente, un anumit mod fluid de a gandi si a actiona cu care ne-am nascut, temperament etc.) dar si de resursele sociale (si aici ma refer la grupul de prieteni, de persoane care ne pot fi aproape in momentele dificile).

Fiecare om este unic si cel mai important lucru este se simta bine cu el insusi, in unicitatea lui, iar pentru a putea face asta este important sa-si accepte partile diferite de ale celorlalti. Suntem cu adevarat independenti atunci cand ne putem recunoaste resursele si putem alege sa folosim, cand ne este mai greu, acele resurse care sunt cele mai utile pentru noi in acele momente.

In momentele dificile, una dintre cele mai importante resurse este cea legata de prieteni sau persoane de suport (prieteni, rude, medici, psihologi etc.). Acestia pot fi doar acele persoane cu adevarat empatice, intelegatoare, care nu ne judeca pentru ca gandim si actionam poate diferit decat ar face-o ei ci ne accepta asa cum suntem, cu suferintele si framantarile personale. Sunt acele persoane dispuse sa ne ofere timp si rabdare, sa ne asculte, sa ne spuna o vorba buna sau sa ne intinda o mana de ajutor. Este mare lucru sa accesam aceasta resursa. Stiu ca unii nu o fac de frica judecatii, a “barfei”. As spune ca merita sa “riscam” daca avantajele depasesc minusurile. Nu toti oamenii au abilitatea de a-i asculta deschis pe ceilalti si exista acea gandire din popor ca “Oare cum poate gandi/face asa?” insa, pentru ca “Sunt om și nimic din ce e omenesc nu-mi este străin.” (Terentiu), fiecare trece, cel putin o data in viata printr-un moment de rascruce si are nevoie  ajutor, de un sfat sau pur si simplu de a fi ascultat si poate intelege cum este sa fii intr-o astfel de situatie.

Sa ne indreptam catre oameni si sa lasam falsa independenta deoparte, caci doar impreuna putem merge mai departe pe drumul vietii!

Din viata • • By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Omul “rau” – despre lene, barfa, incompetenta, rautate, agresivitate

“Iar nu si-a finalizat treaba!”, “Ce urat mi-a vorbit, si-a aruncat tot veninul pe mine!”, “Toata ziua nu face decat sa duca vorba de colo-colo!”, “Sta toata ziua ca o lepra!”, “Ce mare lucru a facut!”, “Urla la ai lui in fiecare zi, ii mai si cafteste!”

De multe ori am auzit expresiile acestea. La prima vedere pare ca oamenii despre care se vorbeste asa nu ar fi demni de luat in seama sau de apreciat. Daca ne uitam mai atent, putem vedea ca si ei au multe de oferit, au calitati frumoase cu care ne e drag sa interactionam. Dar nu despre asta vreu sa vorbesc aici, in special, ci despre ce rani sunt in spatele unor astfel de comportamente ale celor care, la prima vedere sau in timp, se dovedesc ca au unele blocaje care deranjeaza pe altii dar si pe ei, deopotriva.

Daca ne uitam la un om “lenes” – fie a beneficiat in familia lui de prea mult sprijin, practic, i-au fost anulate si inhibate curajul, talentul, increderea in sine si i s-a neglijat partea de copil capabil, nefiind lasat sa creasca, fie a fost pus la munca in exces si i s-a neglijat nevoia de joaca asa incat, ajuns la varsta adulta, poate putin obosit si plictisit, isi suplineste nevoia incostient printr-un mecanism de lene, tergiversare, procrastinare.

Omul “barfitor” de cele mai multe ori ascude o lipsa acuta de incredere in sine si prefera sa vorbeasca despre altii de rau ca sa se inalte in proprii ochi si a celorlalti pentru ca doar asa a invatat sa compeneze durerea de a se simti mai mic sau mai slab sau pentru ca asa a invatat de la cei din jur. Pentru el este mai usor sa se simta bine cu sine vorbind despre cat de rau stau altii decat sa faca o schimbare care sa il ajute sa se creasca in proprii ochi prin intarirea increderii in sine.

Omul “incompetent” poate fi acel om caruia i s-a anulat dreptul de a lua propriile decizii si de a-si urma drumul pe care l-a simtit potrivit pentru el fiind impins de cei care l-au crescut sa faca doar ce nu-i place. Asa a ajuns intr-un rol cu care nu se simte confortabil si in care nu-si poate folosi adevaratele talente. Ii este frica sa incerce altceva si ramane intr-un loc nepotrivit, dar cunoscut decat sa mearga in necunoscutul care poate fi periculos.

Omul “rautacios”, acela care reactioneaza jignind, mustrand, criticand pe altii este cel care a avut parte, la randul lui de acelasi tratament dar si cel care nu si-a acceptat partile mai slabe si nu a ajuns sa isi recunoasca suficient partile de persoana competenta. Mai pe scurt, este acel om care nu s-a acceptat asa cum este, cu bune si mai putin bune. Cand nu se simte confortabil intr-o situatie si vede pe altii ca au reusite mai valoroase decat el, tinde sa faca o remarca rautacioasa. Se intampla deseori in cazul copiilor si tinerilor urmare a faptului ca acestia nu au ajuns la acel nivel de maturitate si de cunoastere de sine care sa ii echilibreze pe directia de a sti cine sunt, ce pot si ce nu pot si intra in concurenta inconstienta cu alti semeni de varsta lor.

Omu agresiv (verbal, fizic si emotional) este acela care a fost agresat in acelasi mod in prima parte a vietii, este cel care a invatat ca doar impunandu-se dur si dominand poate reusi, poate fi vazut si ascultat, neglijand astfel partea sensibila, vulnerabila dar umana atat din el cat si din ceilalti. Acesta isi reprima traumele din copilarie prin identificarea cu proprii agresori.

In toate cazurile sentimentul neputintei ii determina pe oameni sa scoata din ei ce este mai rau atunci cand sunt fata in fata cu situatii care-i destabilizeaza din punct de vedere emotional. Pana cand emotiile aferente nu sunt vazute, exprimate, acceptate si integrate, comportamentele disfunctionale asociate nu vor putea fi corectate.

Ca sa fiu mai specifica, voi mai da catea exemple: un tanar care castiga in mod constant la un joc de societate primeste ofensa unui partener: “Daca ai fi asa bun, ai fi luat si la scoala numai note mari!”, incercand prin aceasta replica sa minimizeze reusita castigatorului dar si sa reduca din bucuria de moment a acestuia. La fel, seful care nu suporta ca un subordonat sa fie mai bun decat el, ii spune celui care a avut un rezultat onorabil, apreciat de alti colegi: “Da, nu a fost asa mare lucru!” sau “Nu e cazul sa te bucuri prea tare, sa vezi ce urmeaza!”. In ambele situatii, nu este vorba despre lipsa de importanta a reusitei celui competent ci depre modul de raportare la situatie a celui care intra inconstient in concurenta cu acesta si poate simte frica de a nu i se lua locul.

Oamenii sunt “rai” atunci cand sunt nefericiti, iar nefericirea se trage din sentimentul neputintei, a lipsei de valoare, a neimplinirii personale care si ele, la randul lor isi au originile in traume sau dureri mai vechi care pana nu sunt scoase la suprafata, vazute, lucrate si acceptate, nu dispar ci se accentueaza si duc de multe ori la depresie.

Oamenii nu sunt rai, sunt indurerati, insa durerea nu striga ce are, doar actioneaza ca un sabotor viclean.

 

 

 

Din viata By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Sensul vietii

Viata este un cumul de clipe placute si neplacute, este un cumul de framantari, iluzii si vise, este un cumul de fapte si realizari… De multe ori in viata ajungem la acea multumire care ne face sa simtim ca plutim si sa afirmam cu incredere: “Sunt fericit!” ca dupa o vreme sa realizam ca a fost doar o stare de moment. Avem parte insa in viata si de evenimente mai putin placute care ne fac ne sa ne intrebam care este sensul ei; si acestea sunt momente trecatoare.

Pentru a simti implinirea, viata ne ofera pe langa fericire si clipe care sa ne aduc in suflet indoiala, tristetea si chiar nefericirea si disperarea. Cum oare am simti bucuria zilelor frumoase daca nu am avea parte de zile innorate? Cum oare ne-am bucura de lumina zilei daca nu am face cunostinta cu intunericul noptii? Cum oare am sti ce bine este cand suntem sanatosi daca nu am avea si zile in care simtim durerea si neputinta fizica? Cum oare ne-am bucura de reusita daca nu am simtit niciodata esecul sau cum am spune ca viata are sens daca nu am avea momente in care nu am sti care este sensul ei sau  in care ne-am indoi ca ea ar avea vreunul?

Pentru fiecare dintre noi exista un sens insa maniera in care ajungem la el este diferita.  Sensul se gaseste in noi, in alegerile noastre dar si in modul in care fiecare dintre noi experimenteaza ceea ce ii este dat. Pentru o  bucatareasa sensul este acela de a multumi pe cei care apreciaza mancarurile bine gatite, pentru un scriitor sensul este de a oferi bucurie si incantare cititorilor lui, pentru un medic sensul este de a ajuta si alina sufletele pacientilor, pentru un muzician sensul este de a oferi placere celor care il asculta, pentru un profesor sensul este de a sadi samanta cunoasterii in elevii lui si lista poate continua. Pana la urma sensul vietii fiecaruia dintre noi sta in a face bine, a aduce bucurie, a sprijini si in final a ne pune in valoare potentialul. De aceea este atat de important pentru fiecare dintre noi ca, pentru a-si descoperi sensul sa isi descopere si recunoasca mai intai valoarea.

Exita oameni nefericiti care doresc altceva decat au, care uitandu-se in curtea vecinului considera ca altii au si pot mai mult decat ei. Aici insa discutam despre acceptarea a ceea ce pot si a ceea ce nu pot, a ceea ce au si a ceea ce nu au si despre valorificarea a ceea ce le-a fost dat. Intalnesc persoane nefericite care considera ca au mai putin, ca s-au nascut cu mai putine talente, ca nu sunt capabile sa realizeze ceva. In cazul lor, o simpla privire introspectiva: “Ce as putea face cu potentialul pe care il am? Cum mi-as putea exersa abilitatile pentru a scotate ceea ce este mai bun din mine incepand de acum asa incat ceea ce fac sa conteze?” i-ar putea scoate din zona de nemultumire si lamentare si i-ar orienta catre zona de actiune, pentru ca doar actionand putem reusi si ne putem gasi un sens. Uneori actionam si eforturile noastre dau gres. Nu ne place, dar in felul acesta, actionand, avem multumirea ca macar am incercat.

De aceea copiii sunt fericiti, pentru ca fac mereu ceva, sunt curiosi, invata, experimenteaza. Copiii tristi sau copii pe care ii catalogam ca nervosi, agitati, rebeli sunt cei carora le sunt frante aripile de cate ori incearca sa experimenteze ceva nou de parinti care traiesc cu frica ca cel mic ar putea pati ceva rau sau de parinti care vor altceva pentru ei si ii orienteaza in alta directie decat simte copilul. Copiii au nevoie sa experimenteze la fel cum si noi avem nevoie sa experimetam, sa invatam, sa ajungem la o profunzime a cunoasterii, sa ne descoperim si redescoperim potentialul in fiecare moment al existentei noastre.

Sensul vietii poate fi variabil. Uneori simtim ca am gasit sensul iar alteori avem impreisa ca l-am pierdut sau ca o luam de la capat in cautarea lui. Este posibil ca sensul vietii noastre sa fie la un moment dat acela de a da sens vietii altora poate fara sa stim prin faptele pe care le intreprindem, convingerile pe care le promovam sau bucuria pe care o aducem in vietile altora.

Sensul vietii se gaseste in visele si dorintele noastre, in ceea ce infaptuim, in actiunile noastre, in nevoia noastra de a oferi dar si de a primi, in ajutorul pe care il dam dar si in cel pe care-l primim, in binele pe care-l facem si-l sadim zilnic in tot ce realizam si nu in ultimul rand in curajul de a evolua.

Din viata By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Ce facem cu batranii nostri?

Saptamanal ma intalnesc la cabinet cu apartinatori (parteneri de viata, copii, nepoti) ai persoanelor aflate la varsta a treia. Vin si se plang de dificultatea de a ingriji o persoana bolnava, dependenta, de cele mai multe ori aflata la pat si de sentimentul de neputinta care este accentuat de lipsa resurselor de a se ocupa de aceasta – resurse materiale si de timp dar si fizice (si aici ma refer la a nu fi dotate cu forta fizica necesara de a ridica un bolnav, a-l spala etc.). Ii intreb, ca de fiecare data, daca s-au gandit la varianta de a cauta un sprijin specializat – asistent medical sau/si infirmier care sa vina zilnic la domiciliul bolnavului, sa ajute, o persoana permanenta care sa locuiasca cu acesta sau de a se orienta catre un camin de batrani. Pentru unii sunt imposibile toate variante din cauza lipsei banilor. In cazul altora, care dispun de resurse financiare, intervine sentimentul puternic de vina asa incat de cele mai multe ori primesc acelasi raspuns: “Da, dar cum pot sa fac asta? Nu il pot abandona dupa ce intreaga viata a muncit si a fost un om bun!”.

In varianta fericita, apartinatorii sunt mai multi: copii, eventual cativa nepoti care se ocupa prin rotatie de persoana dependenta. Este spiritul acela comunitar in care parintii traiesc in aceeasi gosodarie sau sat cu parintii lor, cu copiii si nepotii. Cand cineva pica, ceilalti fac cu randul, gasesc o formula sa se suplineasca unul pe celalalt pentru a fi de ajutor.

In majoritatea cazurilor insa suntem mult mai putini si rasfirati. Multi batrani au copii de multi ani plecati de acasa, uneori plecati din tara si cu multe responsbilitati pe cap. Unii, nici nu au copii sau alti apartinatori si au ramas pe mana vecinilor binevoitori sau a unor rude foarte indepartate.

Au fost vremuri in care era considerata o crima solutia de a duce bolnavul la un centru pentru batrani sau de a-l proteja lasand pe altcineva sa se ocupe de el. Din pacate realitatea vremurilor noastre e alta. Cel mai des ma intalnesc cu situatii nefericite in care apartinatorul este sotia, sotul sau copilul de peste 60/70 de ani, ajuns si el la varsta la care are nevoie de ajutor. Multi se gasesc in postura de a ingriji o alta persoana adulta cu care in majoritatea cazurilor nici nu se pot intelege din cauza nivelului de deteriorare mentala sau a altor cauze specifice neputintei (razvratire, incapatanare, refuz, inversunare, agresivitate, invaliditate). Chiar si in aceste cazuri tendina de a merge inainte si a-i fi celuilalt alaturi “pana la moarte” este prezenta fara a vedea riscul de a nu putea oferi ajutor specializat.

Aici intervine partea rationala a psihologului din mine care pune intrebarea: “La ce va ajuta sa va chinuiti daca va dati seama ca veti pica si dumneavoastra? Atunci cine va va ajuta pe amandoi?” sau, in cazul celor care mai au cateva ajutoare: “Acum, ca va dati seama ca ati ajuns la limita capacitatilor fizice , cum va impacati cu ideea ca fiul/fiica dvs. va trebui sa va aiba in grija pe amandoi?”. Stiu, este o intrebare dura insa dincolo de egoismul aparent este important sa vedem altruismul fata de propria persoana si fata de cei apropiati.

La ce ajuta sa te sacrifici pana nu mai ai energia sa te ajuti nici pe tine si implicit, nici pe celalalt? Oare mitul lui Romeo si Julieta isi mai are rostul in vremurile acestea? Oare ideea impamantenita, mostenita din mosi-stramosi ca “trebuie sa ma sacrific cu orice pret pentru ca m-a crescut/a fost alaturi de mine la greu/m-a iubit.” este rationala si adaptabila zilelor noastre? Oare cu adevarat parintii/bunicii ne cresc cu ideea de a ne rezerva un viitor ingradit de neputinta, in care sa ne chinuim impreuna? Stiu, in unele familii, copiii vin pe lume cu misiunea de “a fi cineva care sa aiba grija de mine la batranete”, lucru justificat pana la urma de misiunea morala de a fi alaturi de cei dragi. Expresia “cel care are grija de mine la batranete” a fost insa interpretata gresit si chiar confundata cu ideea de abandon a vietii proprii in favoarea celuilalt. Aceasta expresie nu face decat sa intareasca sentimentul de vinovatie in randurile celor care se gandesc la o alta solutie decat a ingriji personal bolnavul. Lucurile stau  insa total diferit pentru ca a fi alaturi si a avea grija de sotul/parintele/bunicul aflat la nevoie poate insemna si a  gasi cea mai buna varianta din acel moment fara a lasa totul (serviciul, uneori copii, rostul vietii prezente sau chiar viata) pentru a te dedica ingrijii permanente a celui aflat la nevoie.

Am vazut multi bolnavi la domiciliu, ingrijiti de persone angajate care mi-au soptit printre usi: “Doamna, nu mai pot. Voi renunta.” si am inteles – oricat de tanar si in putere esti, a ingriji o persoana aflata la pat este foarte dificil. Am fost si in multe centre de batrani si ceea ce pot spune este ca centrele de azi nu mai sunt “azilele” de ieri. Personalul este in mare parte dragut, prezent, atent, ofera ajutorul imediat si specializat, in functie de problematica fiecarui pacient si, cel mai important, comunica cu familia. Sunt respectate orele de masa si de medicatie, specifica fiecaruia. Oamenii pot comunica unii cu ceilalti (sigur, cei care nu sunt diagnosticati cu dementa severa), au posibilitatea de a se simti impreuna, de a gasi in jur oameni ca ei, cu aceleasi suferinte si aceleasi nevoi, au un mediu in care sunt tratati cu respect.

Faptul ca aflati int-un astfel de punct de decizie ne gandim la varianta caminului de batrani sau a unui ajutor din afara nu este egoism, este o dovada de responsabilitate, este grija pentru cel aflat la nevoie, este dorinta de a-i fi alaturi cu resursele pe care le avem in acel moment si in nici un caz abandon, asa cum am fost educati zeci de ani sa credem.

 

 

 

Din viata Pentru suflet By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Trecatori prin viata

Irvin Yalom este autorul meu preferat. Prima carte pe care am citit-o, in urma unei recomandari, a fost “Privind soarele in fata”. Supervizorul ne-o recomandase in ideea de a avea o directie de tratament pentru pacientii care se confrunta intens cu anxietatea de moarte. Am fost foarte impresionata atunci in primul rand de omul din spatele scriiturii, un OM, asa cum inteleg eu acest univers: intelept, impaciuitor, asumat, grijuliu, care priveste cu compasiune si intelegere, care iubeste oamenii neconditionat si care gaseste un mod de a se bucura de viata si de tot ce ii ofera ea intr-un fel in care, la finalul vietii, sa nu aiba regrete. Ar fi mult mai multe de spus despre omul Yalom insa ma voi opri aici. Mi-am gasit intre timp si raspunsul la intrebarea: “De ce nu am avut interesul de a-i citi toate cartile avand in vedere ca il pretuiesc atat de mult?” – pentru ca as vrea sa fie pentru mine nemuritor, pentru ca as vrea sa stiu ca mai ramane ceva neatins din ceea ce a putut el oferi societatii pana acum, ca atunci cand mai lasam o bucatica de ciocolata pentru mai tarziu ca sa stim ca ne vom mai intalni cu bucuria de a gusta din nou din acea placere.

Yalom m-a inspirat intotdeauna asa ca m-am trezit in aceasta dimineata, in prima zi de Paste 2021, cu multe impresii pe care ma grabesc se le scriu pentru ca altfel stiu ca se vor diminua. As vrea sa punctez tot ce simt acum legat de impactul pe care ultima lui carte, “O chestiune de viata si de moarte”, se asociaza cu simtirile mele din ultimii ani si de acum. Apropo de ce scriam mai devreme, stiu ca ii pot citi toate cartile si apoi, peste ani, sa le reiau si sa mi se para noi – asa functioneaza memoria noastra iar Yalom m-a linistit un pic in aceasta privinta cand scria ca a inceput sa isi reciteasca unele carti iar unele idei le redescoperea parca pentru prima data.

Si de data aceasta m-am convins ca nimic nu e intamplator. Comanda ultimei lui carti, “O chestiune de viata si de moarte”, trebuia sa imi imi vina la Bucuresti insa pentru ca nu a venit la timp iar alaturi de aceasta carte mai aveam alta pe care doream sa o ofer la Suceava, unde imi voi petrece sarbatorile, a trebuit sa vorbesc la editura sa mi-o trimit aici. Sigur nu as fi luat cartea cu mine daca ar fi ajuns in Bucuresti pentru ca de obicei aici imi iau beletristica, romane usurele care sa ma ajute sa ma relaxez si sa ma detasez cu totul de ceea ce fac la cabinet. In plus imi place sa savurez cartile lui Yalom in liniste.

Cand vin la Suceava ma bucur de un pic de rasfat, mai ales din partea mamei mele care nu ma prea pune la treaba si ma asteapta cu tot felul de bucate alese, cum numai ea stie sa le faca. Nici soacra mea nu ma solicita prea mult desi o rog sa imi spuna la ce ar avea nevoie sa o ajut (nu prea sunt obisnuita sa vin si sa stau cu atat mai mult cu cat stiu ca si mama si soacra mea au muncit toata viata si au avut parte prea rar de momente in care sa fie rasfatate). Cu toate acestea, am profitat un pic de timpii in care rugamintile mele de a fi orientata catre o treaba ce necesita ajutor au fost neglijate si am inceput sa citesc. Am inceput sa citesc in vinerea mare si am finalizat citirea cartii inainte de a merge la biserica, la Inviere. Interesant moment pentru a cititi o astfel de carte scrisa de Yalom si sotia lui, Marlyn Yalom. Aceasta i-a propus acest proiect cand a realizat ca din cauza unui melanom zilele ii erau numarate. Irvin Yalom este un autor care a abordat din plin problema mortii si a anxietatii cauzate de moarte in cartile sale iar acum a abordat-o din perspectiva trairilor lui si a celei care i-a fost sotie mai bine de 70 de ani. Am cunoscut o mica parte si din sotia sa, care a scris foarte frumos despre cum a inteles ca “acum este momentul” sa moara si s-a aratat atat de impacata cu asta. Nu vreau sa detaliez mai mult din ceea ce am citit, las pe cei interesati sa o faca si sa o simta din perspectiva lor. La cateva minute dupa ce am terminat de citit cartea am plecat la biserica.

Sambata mare a fost o zi incarcata emotional. Fusesem la mama unde am finalizat salata boeuf. Imi place sa fac alaturi de ea chestii, la bucatarie. Ma simt ca in copilarie cand stateam impreuna si in timp ce eu tocam diverse si ea le pregatea, vorbeam despre viata. Eu aveam de gand sa merg la cimitir la bunicii mei, la tata si la bunicii sotului insa nu prea stiam in ce ordine si in ce momente ale zilei asa incat am lasat lucurile sa se intample. Undeva, in adancul sufletului, as fi vrut sa merg doar cu mama la ai nostri, sa o simt langa mine si sa readuc in simtiri efectul vremurilor trecute. Dupa finalizarea treburilor gospodaresti mama mi-a propus sa mergem la cimitir la bunici si apoi la tata si am primit cu bucurie. Puteam reuni familia intr-un altfel de mod. Am aranjat un pic mormantul bunicilor, le-am aprins cate o lumanare apoi am depanat cateva aminitiri despre ei si “le-am povestit” despre ce s-a mai intamplat in vietile noastre. Ei nu mai sunt fizic dar parca, undeva in sufletul nostru si eu si mama ii consideram vii. Mama i-a respectat foarte mult si i-a iubit. Imi povesteste cat de mandra era sa mearga pe drum alaturi de tataia, bunicul meu. A avut o sensibilitate pentru el. Din respect pentru ei, dupa ce a murit bunicul si bunica a cazut la pat, ultimii 8 ani si i-a petrecut ingrijind-o. Am tinut mult la bunicii mei. Cred ca si dragostea este parte din educatie si se invata de la parinti. Am vazut ca parintii mei se purtau frumos cu ei si i-am iubit si eu, in felul meu de nepoata. Mama mi-a spus cumva, la un moment dat, ca la cimitir la bunicul meu nu am fost sa aprind o lumanare pana sa moara tata. Atunci am realizat ca asa e, nu am fost, desi l-am purtat mereu in suflet cu bucurie si recunostinta pentru dragostea si admiratia pe care am simtit-o din partea lui. Am simtit ca ma iubeste neconditionat. Nu am stiut ce sa ii raspund mamei atunci – nu mi-am pus problema ca ar fi trebuit sa merg pana am simtit sa fac asta dupa moartea tatalui meu. De atunci, de cate ori vin in Suceava, “ii vizitez” pe toti.

Apoi am mers la mormantul tatalui meu. De mai bine de 2 ani, de cand tata a plecat dintre noi, atat de neasteptat, am simtit ca am dat nas in nas cu moartea intr-un fel in care nu am perceput-o niciodata. Atunci am fost lovita crunt de ideea mortii iminente. Atunci mi-am dat seama ca nu mai am scapare. Pana atunci eram o visatoare. Pana atunci am simtit doar tinerete si, desi aveam deja copiii, ma simteam si eu unul, chiar daca eram departe de parinti de mai multi ani. Cand tata s-a dus am simtit cum fizic se rupe ceva din mine si se duce odata cu el. Ma alin cu gandul ca el traieste prin mine si va mai trai prin nepotii lui si sper prin stranepoti si tot asa…

De cand tata s-a dus am inceput sa ma vad in oglinda. Pilelea mea nu mai arata la fel, a fost brazdata de riduri care vor ramane mereu acolo si se vor adanci; corpul, nici el nu mai are tonusul de altatada. De cand a murit tata observ ca nu mai am energia pe care o aveam in trecut si elanul de a face lucruri insa ma bucur de un mod de a vedea lucurile mai asezat si mai putin incarcat de emotii disfunctionale (mai am de lucru, dar sper ca merg spre bine). De cand nu mai este el am realizat ca am trecut de 40 de ani, adica de jumatatea vietii – asa gandesc desi nu se stie niciodata – si am inceput sa fiu atenta la trecerea anilor intr-un mod in care nu o faceam pana atunci.

In aceasta noapte, de Inviere, am ascultat cu mai mare atentie cuvintele preotului. Mi-a ramas in minte ideea ca in aceasta comuna, Bosanci (stam la socrii mei cand venim aici), lucurile nu mai sunt ca in trecut: se nasc 10/20 copii si mor 60, ca satul e imbatranit. Il suprind pe sotul meu, la un moment dat, tresarind intr-un mod in care nu-l mai vazusem pana atunci. Pe drum, in timp ce ne indepartam de biserica, il intreb ce a vrut sa exprime in acel moment si imi directioneaza atentia asupra unor copii care se joaca (vreo 5, poate 6): “Vezi copiii aceia? Acum mai bine de 25 de ani erau foarte, foarte multi. Imi placeau foarte mult noaptile de Inviere. Ne intalneam la biserica si ne jucam. Vezi cati copii sunt acum?”.

Trecem mai departe insa meditez la cum se schimba lucrurile. Ce este greu in pandemia asta este nu ca lucurile s-au schimbat, pentru ca lucurile se schimba oricum si inevitabil, vrem nu vrem – schimbi masina, casa, domiciliul etc. – le schimbi, insa intr-un ritm pe care ti-l doresti si pregatesti din timp. Ce este cu adevarat greu e ca de data aceasta s-au schimbat prea brusc. Este greu, de asemenea, sa te reintalnesti cu locuri ale copilariei si sa vezi ca ele nu mai sunt la fel cum le-ai lasat. Desi noi venim de cateva ori pe an la Suceava, cand venim mintea noastra irationala tinde sa perceapa lucurile ca fiind asa cum le-a lasat cand eram copii si cum le avem inca in memoria noastra. Cred ca e tot un fel de anxietate de moarte aici: daca lucurile raman la fel inseamna ca si noi ramanem la fel, adica nu mai imbatranim.

Mergem catre cimitirul unde se afla inmormantati bunicii sotului. Pentru o fractiune de secunda ma gandesc sa-l las doar pe el sa mearga – eu i-am cunoscut mult prea putin – apoi ma cert pe mine: “Cat pot fi de egoista sa gandesc astfel!“. Sunt sotia lui si sigur ma doreste langa el, asa cum si eu simt si il doresc langa mine si in momentele bune si in cele dificile. Stam in fata mormintelor si recitim numele, data nasterii, anul decesului. Asa cum mentioneaza si Yalom in cartea lui si cum observasem si noi de mai multi ani, barbatii care raman vaduvi si care au avut o viata buna alaturi de sotiile lor se duc destul de repede. Ei au trait peste 80 de ani iar bunicul s-a stins la 9 luni distanta de bunica care a murit intr-un mod neprevazut. Au ramas in mintea si sufletul sotului meu cu imaginea ca au avut o viata frumoasa impreuna: “S-au inteles. El o iubea si respecta tare mult.“. In drum spre iesirea din cimitir observ o femeie care pune o lumanare si plange langa un mormant vecin. Sotul ma ia de mana cateva secunde pana la masina si ne indreptam tacuti spre casa. Am simtit un nod in gat tot drumul si m-am abtinut mereu sa nu izbucnesc intr-un hohot de plans.

Ce suntem noi oamenii? Ce este viata? De ce este ea? Putem avea tot felul de pareri. Nimic nu e sigur. Sigur e ca suntem si ca suntem trecatori prin viata si sigur pentru cum o simt eu este ca cea mai mare bucurie in viata asta este sa fiu aproape de oameni dragi. Nimic nu ma bucura mai mult decat sa fiu laolalta cu semenii, sa ne punem sufletul pe tava, sa ne sprijinim si sa facem lucuri impreuna, sa ajungem la acea conexiune si bucurie sufleteasca ca suntem. Uneori trimit multumiri in gand celor care au facut si fac parte din viata mea si sunt recunoscatoare pentru tot ce au sadit ei in mine.

Pentru suflet By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Ganduri de sfarsit de an…2020

A fost un an greu pentru intreaga oamenire. La ce concluzii am ajuns pana in prezent si ce am invatat sau mi s-a reconfirmat in acest an:

Ca cea mai mare crestere si dezvoltare emotionala si spirituala are loc atunci cand trecem prin incercari dificile.

Ca fiecare om trece prin greutati in felul lui si ca doar acceptarea, empatia si respectul pentru oameni ne ajuta sa nu intram in patima criticii sau sa ne pozitionam neaparat de o parte sau de alta a unei tabere pastrandu-ne ratiunea, echilibrul si in acelasi timp valorile morale si parerile personale, fara sa incercam sa ni le impunem si fara sa rupem relatii pentru ca altii gandesc diferit de noi.

Ca unele credinte puternice pot fi zdruncinate din radacini in functie de context si situatiile de viata prin care trecem si ca asta ne poate face sa devenim mai toleranti sau dimpotriva, mai razvratiti sau intransigenti.

Ca apropierea pe care ne-o ofera relatiile este cel mai de pret dar al vietii.

Ca lumea este intr-o continua miscare, totul se transforma, insa putem accepta asta atunci cand incepem sa vedem si lucurile bune care urmeaza marilor transformari.

Ca a fi recunoscator si a multumi celor care fac parte din viata noastra si mai ales ne-au fost alaturi cand am avut nevoie este un lucru foarte pretios, atat pentru sufletul celuilalt cat si pentru al nostru.

Ca fericirea nu se cumpara, nu se vinde, fericirea sta in noi si in modul in care ne raportam la fiecare experienta dar si la lucrurile aparent fara insemnatate peste care in mod obisnuit trecem fara sa le bagam in seama, sa le apreciem si pretuim doar pentru ca le consideram “normale” sau avem impresia ca “ni se cuvin”.

Ca uneori este foarte dificil si chiar imposibil sa vedem ceva bun in ceva tragic; atunci tot ce ne ramane de facut este sa ne acceptam durerea pentru ca doar asa o putem face mai usoara.

Ca impreuna este mai usor de depasit orice necaz iar “impreuna” poate fi simtit intr-o vorba buna, un sfat dat la nevoie sau in simpul fapt de a fi (cu sufletul) alaturi de celalalt mai ales in momentele grele, aceasta atitudine facand parte din esenta fiintei noastre umane.

Fiacare om are un interes personal insa interesul majoritatii este prioritar, pentru ca el va salva pe cei mai multi dintre noi.

Ca legile oamenilor pot fi simtite ca ingradind libertatea insa libertatea din suflet si din gandire nu o poate lua nimeni iar spiritul poate zbura in voie oriunde isi doreste el asa incat sa usureze momentele dificile.

Ca libertatea de a ne exprima parerile ramane vie si asta ne poate ajuta, o data in plus, sa simtim ca traim si sa putem fi sprijin si pentru altii care au nevoie de un alt punct de vedere.

Ca este important sa avem un scop insa nu atingerea lui este prioritara cat drumul parcurs catre el.

Ca daca ne propunem sa vedem lucrurile bune fara a nega si existenta celor mai putin bune, putem face fata provocarilor mai usor.

Ca, desi intentiile noastre sunt bune, nu putem fi sprijin pentru cineva decat daca el vrea cu adevarat sa se ajute pe sine; impunandu-ne punctual de vedere, nu facem decat sa obtinem reactii exact opuse.

Ca prietenii adevarati sunt cei care raman langa noi chiar daca parerile noastre difera, fara sa ne critice sau sa ne indeparteze; prieteniile se bazeaza in special pe respectul oferit celuilalt.

Ca atunci cand nu suntem pe aceeasi lungime de unda cu cineva si orice demers de comunicare  da gres, este cazul sa apelam la constiinta si analiza pentru a putea observa din exterior ce se intampla, sa ne permitem sa punem distanta necesara traversarii unui impas care altfel s-ar putea transforma intr-o ruptura definitiva.

Ca desi incercam sa aducem in prezent frumusetea vremurilor trecute, maturitatea consta si in a lasa in urma anumite momente frumoase pe care sa le putem accesa doar ca amintiri, fara sa devenim prizonierii trecutului; doar asa putem face din prezent un alt timp de calitate.

Ca ne putem bucura de natura si de tot ce ne ofera ea in orice moment al anului.

Ca  luand lucrurile asa cum sunt, cu bune si cu rele, putem iubi si pretui fiecare moment si ne putem bucura cu adevarat de ceea ce inseamna viata.

Ca merita sa ne iubim pe noi mai mult, permitandu-ne sa ne bucuram de fiecare clipa a vietii, fara sa mai anticipam ce va urma sau sa traim doar din asteptari, pe principiul “Astept sa treaca… ca sa ma linistesc.” sau “Astept sa vina… ca sa ma bucur.”, “Ma astept ca celalalt sa…”.

Ca avem puteri nebanuite, fiecare dintre noi; este necesar sa ne amintim asta mai des pentru a putea merge cu incredere inainte.

Viata este un cumul de momente si de trairi. Pe unele le putem alege, pe altele trebuie sa le luam asa cum vin. Cred ca pe langa alte invataturi care s-au mai desprins din acest an sau se vor mai desprinde, pe parcurs, cea mai mare invatatura este faptul ca nu avem control deplin, ca oricat ne-am zbate, controlul este doar o impresie si ca ceea ce putem avea este realitatea imediata, indiferent cum este ea si modul cum ne raportam la ea.

Emoții vechi și noi

Observăm uneori cum copiii noștri trec prin dificultăți de natură emoțională asemănătoare cu cele prin care am trecut …

Rana respingerii

Rana respingerii, ca și cea a abandonului vine cu credința că nu ești bun, că ar trebui să fii într-un fel ca să …

Tu ești viața mea – despre mame care trăiesc prin copiii lor

De câte ori nu auzim expresia: “Tu ești viața mea!” ori “Tu ești sensul vieții mele!” spusă de mame copiilor …