Category: Despre copii si educarea lor

A fost odata un baietel pe nume Daniel. Era dragut, vesel, optimist si cu mare pofta de viata. Crestea impreuna cu mama si tatal sau intr-o casa saracaciosa, la tara. In pofida greutatilor prin care treceau parintii lui, el continua sa fie la fel de vesel si optimist, incantat de tot ce vedea in jurul lui. Ii placea la nebunie sa se plimbe, sa alerge dupa muste, sa sara ca un ied, sa se joace cu caprele, sa se suie pe coada de matura si sa spuna ca e stapanul vrajitorilor si se indreapta spre tara de nicaieri.

Ca orice copil, lui Daniel ii placea sa isi bage nasul peste tot… si iata ca intr-o zi si-a bagat nasul in sertarul secret al mamei, in alta zi a umblat printre sculele de tamplarie ale tatalui, in alta a varsat din greseala punga cu malai, in alta a dat drumul caprei din staul in timp ce se juca cu ea  si tot asa… Pentru fiecare boacana, Daniel primea o pedeapsa. Nu era una obisnuita, pe care o poate primi orice copil, era una care ii ajungea drept in inima si il naucea.

“Nu te mai iubesc!” ii spunea mama si pleca de langa el lasandu-l speriat si cu ochii in lacrimi.

“Nu te mai iubesc!” ii spunea tatal si pleca trantind usa.

Daniel continua sa se joace insa, pe zi ce trecea, era din ce in ce mai trist, din ce in ce mai putin curios. Ar fi fost multumit cu orice alta pedeapsa. “Nu te mai iubesc” insa il fulgera drept in inima si i se parea cea mai grea. Aparent devenise cel mai cuminte copil – nu se mai juca cu animalele, nu mai umbla prin lucrurile parintilor. Desi curiozitatea era inca vie, ceva ii interiorul lui ii bloca indrazneala: frica de a nu pierde dragostea parintilor lui.

Daniel a crescut si a inteles, cu timpul, ca parintii uneori mai si gresesc. El si-a recapatat zambetul, veselia si curiozitatea de altadata.

Acesta este un caz fericit. Din pacate, “nu te mai iubesc” poate suna pentru unii copii ca o amenintare de abandon. Copilul poate intelege ca, nemaifiind iubit, parintele nu ii va mai da atentia de care el are atata nevoie si ca urmare va fi obligat sa isi adune toate fortele pentru a supravietui singur.

Pe de o parte, copilul lupta sa le joace in struna parintilor, sa fie ascultator, obedient, doar pentru a fi sigur ca nu va fi abandonat. Aceasta frica este mai mare decat dorinta de a face lucrurile care ii fac placere. Pe de alta parte, incercarea de a fi mereu ascultator si de a nu calca stramb ii blocheaza libertatea de exprimare, increderea de a face lucruri noi, curiozitatea.

Un astfel de copil poate ajunge un adult lingusitor, unul care face doar ce spun ceilalti fara a avea initiativa sau un adult care nu spune ceea ce gandeste.

“Te iubesc… fapta ta m-a suparat” este o exprimare mult mai potrivita. Copilul care a gresit simte ca este iubit in continuare iar stresul provocat de atentia de a nu mai repeta fapta nu ii perturba dezvoltarea.

Activitatea principala a copiilor este jocul. Ei se joaca aproape tot timpul – chiar si cand mananca gasesc ceva de facut sau isi imagineaza diferite lucruri care sa le faca activitatea mai placuta. Se stie de altfel ca ei invata cel mai bine prin joc, motiv pentru care educatorii si mai tarziu invatatorii se folosesc de joc in activitatile de educare a copiilor.

Jocul nu este doar o activitate placuta a copilului ci si un mijloc de a-si exprima emotiile si de a se detensiona psihic. Astfel se explica de ce, deseori cand trec prin situatii mai putin placute, copiii traduc in joc evenimentele si emotiile traite. Acelasi lucru se intampla si atunci cand aleg sa transpuna in desen anumite scene. Un parinte abil isi va da seama despre trairile copilului urmarindu-i desenele sau fiind atent la modul in care copilul se joaca, la alegerea jocului, la expresiile folosite in joc si la nivelul de tensiune resimtit de acesta in timpul jocului. Tot in joc pot fi corectate/modificate unele idei/pareri/concluzii uneori gresite ale copiilor despre o situatie traita. De exemplu, un copil care s-a simtit marginalizat intr-un context poate transpune in desenele lui un copil (pe el) care priveste din exterior personaje care se joaca; in acest caz parintele poate interveni cu intrebari de genul: “Ce-l impiedica pe copil sa intre in jocul celorlalti? Ce s-a intamplat? Cum se simte copilul? Cum ar putea sa intre in joc alaturi de ceilalti copii? Cum il putem ajuta?” s.a.m.d.

Se spune despre copii ca “sunt cei mai buni observatori dar cei mai prosti interpreti”. Astfel se explica de ce, de multe ori traiesc emotii negative puternice in situatii care pentru noi adultii sunt nesemnificativede – de exemplu, un copil poate sesiza foarte repede starea de agitatie a mamei si se poate simti vinovat fara sa realizeze ca mama e stresata din cauza problemelor de la serviciu. Volumul restrans al experientelor de viata ii impiedica pe copii sa faca fata intotdeauna, din punct de vedere psihic, la o serie de evenimente care pentru ei pot fi traumatizante. De exemplu, un copil poate fi afectat negativ si speriat atunci cand vede un animator costumat intr-un personaj de desene animate spre deosebire de altul caruia ii poate provoca o mare bucurie. Pentru primul, acesta poate fi vazut ca dusman, o persoana care vrea sa ii faca rau, pentru al doilea poate fi vazut ca o persona venita sa il amuze. Nu toti copiii sunt la fel si de cele mai multe ori, fiecare copil interpreteaza diferit situatiile prin care trece.

Pentru parinti poate trece neobservat momentul in care a aparut o trauma in lumea copilului insa este mai usor de descoperit in jocul sau impactul pe care o astfel de situatie l-a produs in mintea si sufletul lui si astfel poate modela si corecta mai usor, tot prin joc, nivelul de intelegere al copilului ajutandu-l sa treaca peste evenimentul neplacut.

Bebelusii sunt atat de mici incat ne dau impresia ca si nivelul lor de intelegere si percepere a lucrurilor este la fel de restrans. Ca urmare, foarte multi parinti evita sa le comunice cand urmeaza sa plece de langa ei pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp. Ca sa fiu mai explicita, va voi da un exemplu: cand Ioana avea 7 luni, am fost la bunici unde, dupa o prealabila reacomodare cu cei pe care nu are decat rar ocazia sa ii vada, a ramas 2 zile numai cu ei. Ulterior, dupa ce ne-am intors si am inceput sa pregatim bagajele pentru intoarcerea in Bucuresti Ioana a devenit foarte agitata. La vederea valizei a inceput sa planga si sa aiba o privire speriata. Ulterior am realizat ca a asociat valiza cu lipsa noastra.

Desi stiam ca bebelusii au nevoie de explicatii, atunci am realizat cu adevarat cat este de important acest lucru. Ei inteleg foarte bine ce se intampla, singura problema este doar ca nu isi pot exprima acordul sau dezacordul.

Cand devin mai mari si se pot exprima prin limbaj, gesturi, mimica etc. parintii au o alta problema atunci cand sunt nevoiti sa dispara pentru o perioada mai scurta sau mai lunga din imediata apriopiere a copilului – copilul isi aduna toate fortele si se inversuneaza sa permita parintelui sa plece. Parintii prefera sa nu explice copilului dinainte ce urmeaza sa se intample astfel incat pentru copil socul despartirii este cu atat mai mare. Nu toti copiii reactioneaza vizibil in cazul despartirii de parinti insa toti copiii resimt despartirea intr-un mod negativ. De exemplu, am observat ca multi copii mici, dupa intrarea la gradinita, incep sa-si pedepseasca parintii (de cele mai multe ori devin neascultatori – mici tirani).

Copilul percepe timpul altfel decat un adult astfel ca, daca pentru adultii care merg la serviciu timpul se scurge uneori prea repede, pentru copiii dornici sa-i vada cat mai repede pe parinti, timpul se scurge prea greu. Nu de putine ori am auzit expresia: “s-a imbolnavit de dorul lui”, expresie valabila si in cazul copiilor. Copilul poate avea febra fara alte simptome sau poate face subit rosu in gat din cauza tristetii provocate de despartirea de parinti. Astfel, pe langa virusii cu care vin mai des in contact, si acesta poate fi un motiv pentru care, in primul an de gradinita, multi copii racesc atat de frecvent.

Este foarte important ca, oricat este de mic (bebelus sau copil), acestuia sa i se explice din timp si sa i se repete ca mama/tata va pleca si se va intoarce. Chiar daca copilul nu primeste bine aceasta veste – si de cele mai multe ori nu o primeste bine (se impotriveste, tipa, se tavaleste pe jos, se agata de parinti etc.) – este foarte important pentru echilibrul sau psihic sa stie acest lucru. De asemenea, in perioada in care se produc astfel de schimbari in viata copilului (inceperea gradinitei, incredintarea copilului unei bone etc.), este foarte important ca atunci cand sunt din nou aproape de acesta, parintii sa petreaca timp de calitate cu el – sa se joace mai mult cu el, sa fie mai atenti la nevoile lui.

Copiii se nasc egoisti. Ei nu au sentimentul empatiei si nici dorinta de a oferi. In primii ani de viata ei se vad ca fiind centrul universului iar lucrurile care ii inconjoara le considera ca apartinandu-le. Acesta este motivul pentru care copilul mic crede ca “tot ce zboara se mananca”, ca totul este “al meu”, fiind inversunati in dorinta de a-si tine jucariile aproape si de a nu imparti nimic cu nimeni.

Treptat, ei realizeaza ca nu sunt doar ei in acest univers. Spre 3 ani copiii incep sa comunice unii cu altii. Daca pana atunci ei s-au jucat unii langa altii, spre 3 ani ei vor incepe sa interactioneze. Atunci este de preferat ca parintii sa ii indrume pe copii sa imprumute jucariile partenerului de joaca.

De multe ori, prin parc, vad parinti nemultumiti de purtarea celui  mic care nu vrea sa permita altor copii sa se joace cu jucariile lor. Este absolut firesc comportamentul celui mic si este indicat ca parintii sa nu forteze copilul sa ofere o jucarie daca el nu isi doreste asta. Pentru el jucaria face parte din universul lui. Fortarea frecventa a copilului poate stirbi din personalitatea lui iar ca adult poate ajunge fie foarte razvratit, egoist, fie o persoana careia ii va veni greu sa refuze, sa spuna “nu”.

Cu timpul copilul va intelege ca un lucru imprumutat este inapoiat, ca jucariile vor ramane ale lui, ca si el la randul lui poate imprumuta o jucarie de la alt copil si ca in acest fel, jocul devine mai frumos si va avea parte doar de avantaje. Asta se intampla insa spre varsta de 3 ani cand copilul a ajuns la o intelegere mai aprofundata a lucrurilor.

Mai tarziu, parintii pot sa le explice copiilor ce frumos este sa oferi si sa aleaga, impreuna cu copilul, lucruri (jucarii, hainute ale lui sau noi) pe care acesta sa le ofere. Este foarte important, pentru dezvoltarea copilului, sa simta ce frumos este sa oferi. Acest timp de educatie duce la o buna dezvoltare si la sentimentul deschiderii catre ceilalti prin trairea ca adult a sentimentelor de compasiune si intelegere si prin dezvoltarea capacitatii de a fi altruist.

Atunci cand am ramas insarcinata cu al doilea copil toata lumea imi spunea: “Ai grija de Ioana, sigur va fi geloasa”. Mi-am facut tot felul de strategii in minte ca sa nu faca si ea cunostinta cu gelozia si am ajuns chiar sa fiu convinsa ca ea il va primi pe cel mic cu bratele deschise.

Aparent, chiar asa a fost. Ioana il privea, il mangaia, asa incat nu mi-a atras atentia nimic nou in comportamentul ei. Singura problema a fost vina pe care o simteam pentru ca efectiv nu aveam cum sa imi petrec foarte mult timp cu ea. Inainte de botezul lui Radu care avea atunci in jur de o luna si jumatate, Ioana i s-a destainut bunicii spunandu-i ca nu mai vrea fratior si ca s-a saturat de bebe.

Evident ca, pentru orice copil, sosirea unui nou membru in familie este deranjanta, indiferent de atentia care i se acorda in continuare. Spatiul de care beneficia nu mai este acelasi, zgomotul nu mai este produs doar de el, jucariile lui sunt deranjate de prezenta altora noi. Din fericire, spre deosebire de adulti, copiii se adapteaza in general mai repede schimbarilor.

Foarte importanta este, pentru inceput,  pregatirea copilului pentru venirea pe lume al celui de-al doilea. El trebuie sa stie ca va avea un fratior/surioara, ca acesta va fi mic si ca o va solicita mult pe mama ceea ce va face ca, uneori, ea sa nu mai aiba atat de mult timp pe care sa si-l petreaca cu el (“Bebe va fi foarte mic. El nu stie sa manance singur, sa se spele, sa mearga la toaleta. Va trebui sa-l ajut sa creasca mare si sunt sigura ca si tu imi vei fi foarte de ajutor.”).

Dupa sosirea pe lume a bebelusului, foarte important este sa i se explice, in limbajul lui, fara cuvinte si fraze sofisticate, situatia data. Cel mare trebuie sa stie ca devine un aliat al mamei in cresterea celui mic, el este de ajutor. De asemenea, cel mare va fi, peste cateva luni, un fel de invatator intrucat toti fratiorii mai mici ii urmeaza pe cei mari.

De asemenea, cea mai importanta este confirmarea sentimentelor negative pe care cel mare le traieste si in nici un caz negarea sau criticarea lor (“Esti trist acum pentru ca nu ma pot juca cu tine. Dupa ce bebe se va linisti promit sa jucam ce vrei tu.” sau “Toti bebelusi au nevoie de foarte multa atentie ca sa creasca mari. Cu tine am stat la fel de mult cand erai bebelus. Inteleg ca esti suparat acum pentru ca nu am timp sa ma joc cu tine…”). De obicei sentimentele negative sunt exprimate prin mofturi, imbufnari, dificultati de comunicare etc. Ele sunt reale iar copilul nu are nici un fel de control asupra lor, el chiar trebuie ajutat.

Un alt lucru important este petrecerea timpului de calitate cu copilul. E important ca mama sa gaseasca timp pentru el – evident, nu atat de mult ca inainte de venirea pe lume a bebelusului – dar acel timp sa fie de calitate: exprimare de sentimente, discutii cu copilul, daca acesta o cere, joaca, mangaieri. Este important ca adultul sa patrunda in lumea lui si sa il asculte, sa il inteleaga, sa ii fie alaturi.

Sentimenul geloziei dupa venirea pe lume a bebelusului este insa doar o etapa iar daca copilul simte ca primeste atentia cuvenita iar parintii dirijeaza cu grija si intelegere noul inceput, cu siguranta o va depasi cu brio si nu va ramane blocat in acest stadiu.

Copiii au toane. Din te miri ce, ajung sa faca o criza de nervi de mai mare frumusetea cand ti-e lumea mai draga. Alteori se botosesc si nu mai scoti de la ei nimic.

Care sunt cauzele toanelor lor? Ele pot fi multe: oboseala accentuata, plictiseala, interpretarea gresita a unor situatii, o dorinta ascunsa si neexprimata (au vazut ceva la alt copil si doresc sa aiba si ei, cred ca parintii nu le-ar permite sa primeasca ce doresc si anticipand raspunsul lor, se supara fara a se mai exprima) etc. Oricare ar fi problema copilului, toanele lui pot deveni deranjante pentru parinte, mai ales atunci cand acestea se prelungesc, copilul nemaiputandu-si iesi foarte usor din stare. In aceste situatii, parintii au tendinta de cele mai multe ori sa devina agresivi (fizic, verbal), sa ameninte copilul, ceea ce ii poate crea un si mai mare disconfort acestuia. Nu de putine ori am auzit mame spunand: “Ma aduce la capatul rabdarii, nu-mi pot controla nervii”. De asemenea, dupa ce conflictul a luat sfarsit si apele s-au mai calmat, aceeasi parinti regreta ca nu si-au putut controla emotiile negative.

Este foarte adevarat, este de preferat sa fim calmi, sa discutam cu copilul sau, daca acesta nici nu vrea sa ne auda sau sa ne simta aproape, e de preferat sa ii dam ragaz pentru a se linisti singur. Sunt situatii insa in care nu beneficiem de timpul necesar pentru ca metodele educationale corecte sa fie puse in aplicare (parintii se grabesc sa isi duca copiii la gradinita si sa fuga la serviciu, pierderea trenului etc.). In acest caz, este de preferat fie anticiparea problemelor si, in cazul copiilor mofturosi dimineata, de exemplu, trezirea sa fie facuta mai devreme.

Alteori, anticipand situatia, parintele ii poate explica din timp copilului ce urmeaza sa se petreaca astfel incat se poate evita un raspuns negativ din partea acestuia (“Astazi vom merge la doctor. El se va uita in gatut, te va consulta si apoi ne va spune ce sa facem ca sa nu mai tusesti. Hai sa ne jucam de-a doctorul. Deschide gurita…”).  In alte cazuri, cand conflictul nu a putut fi evitat, este bine ca atunci cand spiritele s-au mai calmat, parintele sa discute cu copilul despre situatia creata (cauze, consecinte) iar daca parintele considera ca a gresit pentru ca, din diferite motive nu si-a putut controla nervii desi ar fi putut sa o faca, sa explice copilului acest lucru (“Ma ierti, dar am fost nervos/obosit pentru ca… si am fost cam dur cu tine.”).

Toanele copiilor pot fi exprimate in diferite moduri insa nu totdeauna adultul isi poate controla emotiile negative astfel incat sa ajute la detensionarea situatiei. Este absolut normal ca uneori noi ca adulti sa nu avem la indemana toate resursele necesare pentru a  ne putea sprijini copilul asa cum ne-am dori intr-un astfel de moment insa nici remuscarile de dupa nu ne sunt intotdeauna de folos.

Eu am renuntat sa imi spun ca vreau sa fiu cea mai buna mama, eu imi doresc sa fiu o mama cat se poate de buna…