Blog

Uneori avem obiceiul sa pastram lucruri vechi, sa ne cumparam suveniruri pentru a ne aminti peste ani de locuri pe care le-am vizitat, de a tine jurnale in care sa notam cu lux de amanunte ce am facut, cand, unde, cine a fost implicat s.a.m.d. Aceste obiceiuri ne ajuta sa mentinem o stare de bine de care fiecare dintre noi poate avea nevoie atunci cand ii este mai greu sau se simte cazut in prapastia deznadejdii.

Se intampla insa ca amintirile sa nu fie intotdeauna cele mai placute dar sa fie bine venite in situatii in care avem impresia ca mai rau de atat nu se poate sau ca acum trecem prin perioada cea mai grea din viata.

Exista evenimente in viata care merita punctate (implinirea unei varste semnificative, participarea la un concert pe care l-am asteptat ani de zile, nasterea unui copil si chiar decesul unei persoane dragi). Sunt etape care pot marca un sfarsit si poate un nou inceput sau urcarea unei noi trepte a evolutiei.

Amintirile pot fi o punte de legatura intre prezent si trecut dar si intre prezent si viitorul care se intinde in fata iar rolul lor cel mai important este acela de a fi o resursa pentru cei care reusesc sa gaseasca, atat in amintirile placute cat si in cele neplacute, o sursa de depasire a obstacolelor prezente.

Uneori amintirile par ca ne tin pe loc si ne este greu, de dragul lor, sa renuntam la vechi ritualuri si obisnuinte. Este important, in acest caz, de cautat sensul acelor amintiri si de reconsiderat atitudinea noastra fata de evenimente asemanatoare. Fiecare alegere in viata isi are rolul ei in acel moment iar alegerile importante puncteaza momente importante care cu siguranta ne vor ramane in amintire.

Ca urmare, daca uneori avem impresia ca suntem tinuti pe loc de o serie de amintiri semnificative este de preferat sa cautam in noi resurse de desprindere de unele vechi obiceiuri pentru a ne permite in felul acesta un viitor predominat de amintiri frumoase.

Vi s-a intamplat vreodata sa va turnati in pahar apa minerala si sa credeti ca ati turnat apa plata? Va amintiti senzatia pe care ati simtit-o atunci? Este una foarte ciudata… te astepti la un gust, la o senzatie si brusc te loveste din plin o cu totul alta, destul de acida in cazul acesta…

Asa se intampla si in viata… ai anumite asteptari de la anumiti oameni, de la anumite situatii si te trezesti pe neasteptate la realitate atunci cand realizezi ca ceea ce este in mintea ta fost doar o plasmuire. Cel mai ciudat este cand asteptarile se raporteaza la tine iar tu te pui singur in situatii dificile. Atunci dezamagirea este cu atat mai mare si ajungi sa te intrebi unde ti-a fost capul.

Cum facem sa nu mai fim dezamagiti?

Putem alege sa fim mai atenti – sa nu mai gresim atunci cand vrem sa ne potolim setea cu apa plata – sau sa numai avem asteptari.

Putem fi insa mereu atat de precisi sau atat de indiferenti? Raspunsul sta in experienta fiecaruia dintre noi. Puterea experientelor ne poate ajuta sa nu mai gresim atat de des si in acelasi timp sa ne acceptam suficient de bine pe noi incat sa ii intelegem si pe ceilalti atunci cand nu sunt la inaltimea asteptarilor noastre. De altfel, autocunoasterea si autoacceptarea sunt uneltele care stau la baza mentinerii unui nivel echilibrat de toleranta a celorlalti.

A nu fi dezamagit atunci cand asteptarile nu ne sunt implinite sau a avea capacitatea de a permite lucrurilor sa se petreaca fara a vrea sa avem un control asupra lor este o capacitate care se educa, care se capata in timp si rar poate cineva sa spuna ca o are pe deplin. Este aproape imposibil, avand in vedere ca existenta fiecaruia dintre noi este dominata de sentimente si emotii, ca suntem fiinte sociale, interactionam unii cu altii si avem dorinte si aspiratii, sa putem fi pe deplin detasati de rezultatele interactiunii noastre cu ceilalti si cu viata in general.

Putem insa sa lucram mai mult cu noi, sa ne cunoastem mai bine gandurile, emotiile si faptele si sa admitem ca ceilati din jurul nostru ne sunt asemanatori in unele privinte si total diferiti in altele. Puterea acceptantei sta in noi…

In viata tindem sa fim de multe ori obedienti, sa facem ce spun altii pentru ca ii consideram mai importanti decat noi, mai siguri pe ei, mai capabili de a lua decizii sau doar pentru ca nu avem curajul de a ne spune punctul de vedere de frica, de jena ca interlocutorul ne-ar putea critica. Desi parerile noastre nu coincid intotdeauna cu ale celuilalt, uneori tindem sa ne supunem deciziei lui sau grupului. Chiar daca in viata ne ghidam dupa anumite reguli bine stabilite pentru toata lumea si avem niste limite in functie de care ne reglam conduita si libertatea de miscare, fiecare dintre noi are un punct de vedere care merita exprimat si care uneori poate face diferenta.

Capacitatea de a spune ce gandim ne-o formam de mici copii. Daca atunci cand am vrut sa spunem ce gandim am primit o palma peste gura sau am auzit cuvinte ca: “taci, esti prea mic ca sa vorbesti”, “tu nu ai dreptate”, “vezi-ti de treaba ta”, ne-am pierdut treptat acest curaj. Desi am crescut si am inteles ca este bine sa ne spunem punctul de vedere, sa stim sa tinem o conversatie chiar si in conditiile in care avem pareri diferite de ale interlocutorului, obisnuinta de a spune “da, ai dreptate” sau de a nu spune nimic, pe care am dobandit-o in copilarie, ne franeaza libera exprimare. Astfel, facem de multe ori opusul a ceea ce dorim doar pentru ca e este greu sa spunem “nu”, “eu sunt de alta parere” sau “eu cred ca…”.

Mai tarziu, ca adult, poate am avut ghinionul sa dam peste un sef care sa ne “pedepseasca” asemeni parintelui in felul sau si folosindu-se de puterea de care dispune, atunci cand nu am fost in acord cu cerintele lui.

Dificultatea de a spune ceea ce gandim sau de a spune “nu” duc la acumularea frustrarilor, a stresului si chiar la dezvoltarea unor probleme somatice. Astfel se explica de ce ne trezim cu unele probleme de sanatate inexplicabile si carora nu le putem gasi rezolvarea.

Capacitatea de a spune ce gandim se poate educa. Daca la inceput poate fi mai dificil sa ne exprimam punctul de vedere, incetul cu incetul, odata ce ne-am propus aceasta schimbare de atitudine, ne putem corecta. Important este sa ne dorim schimbarea si sa facem pasi mici in sensul acesta.

Sunt situatii in care, spre exemplu, cand ne aflam intr-un grup in care se discuta o problema mult controversata, va fi mai greu sa luam cuvatul cu atat mai mult cu cat in astfel de situatii putem intalni persoane care monitorizeaza discutia. Atata timp insa cat suntem stapani pe punctul nostru de vedere si ni-l exprimam tare si raspicat, ne putem face auziti.

Desi poate parea dificil, exercitiul exprimarii punctului de vedere poate deveni, cu timpul, un obicei care sa ne aduca multumire, siguranta de sine si chiar sanatate.

Echilibrul psihic este o calitate pe care si-o doreste fiecare dintre noi. El presupune un bun control al emotiilor, o buna stapanire de sine in situatii limita. Echilibrul psihic nu anuleaza trairile autentice, fiesti pe care oricare dintre noi le poate avea in momente limita sau care implica un stres emotional (pierderea slujbei, deceptie, moartea unei persoane dragi, catastrofe etc.). El este cel care ajuta persoana aflata in astfel de momente sa isi adune toate fortele fizice si psihice si sa treaca peste momentele de cumpana. Echilibrul psihic face diferenta intre cei care reusesc sa depaseasca relativ usor un moment tensionat si altii care, dupa trairea unui eveniment marcant negativ nu reusesc, uneori poate niciodata, sa isi mai revina la starea de dinainte. Aceste persoane sunt cele despre care se spune, de exemplu: “dupa ce i-a murit sotia parca a imbatranit cu 10 ani” sau “s-a inchis in el dupa pierderea slujbei; nu-l mai vezi iesind din casa” s.a.m.d.

Cum se face ca unii oameni sunt echilibrati psihic, altii sunt mult prea sensibili si pica usor prada emotiilor puternice si destabilizatoare?

Echilibrul psihic se formeaza inca din copilarie atunci cand parintii ajuta la intarirea increderii copiilor. Increderea se obtine nu neaparat prin lauda cat prin evidentierea reusitelor copilului, prin evidentierea potentialului acestuia intr-un domeniu sau altul si sustinerea lui in tot ce isi doreste sa faca.

O alta componenta importanta care contribuie la formarea echilibrului psihic este dragostea neconditionata si atasamentul sigur pe care copilul il are fata de persoana de referinta (el se simte sigur langa parintele sau persoana sa de referinta, are incredere totala in ea).

Un adult echilibrat psihic este un adult care poate sa isi spuna in orice conditii punctul de vedere urmare a faptului ca a fost un copil caruia i s-a permis sa vorbeasca si sa spuna ce simte si ce gandeste fara frica pedepsei.

Fireste, copiii ca si adultii stabili emotional au trecut negresit prin momente in care si-au pus intrebari, au fost nesiguri pe fortele proprii, nu au stiut cum sa interpreteze o situatie sau alta. Asta insa nu le-a blocat capacitatea de a merge mai departe.

Fiecare persoana are momente de rascruce, momente in care isi pune intrebari despre el si despre ceialti, acest lucru facand parte din evolutia fiecaruia dintre noi. Continua cautare, dorinta de cunoastere si autocunoastere, de dezvoltare personala pe toate planurile pe parcursul intregii vieti este insa cheia catre mentinerea echilibrului psihic.

Chiar daca, copii fiind, nu am trait intr-un mediu echilibrat care sa ne intareasca dobandirea aceastei insusiri extraordinare putem, ca adulti, sa ne autoanalizam si sa lucram cu noi, sa indraznim sa ne implicam in proiecte la care poate pana acum am visat doar si sa ne slefuim astfel aceasta capacitate.