Blog

Zeci de articole

Cum sa fiu perseverent

DSCN2273
Cum imi pot educa capacitatea de a fi perseverent?

Perseverenta este o calitate pe care fiecare dintre noi o detine dar care trebuie dezvoltata in situatii in care lucrurile pe care dorim sa le obtinem sunt prioritare si importante pentru evolutia noastra sociala sau spirituala. Perseverenta ne ajuta sa abordam propriile obiective si scopuri si sa finalizam actiunile incepute.

Vreau sa imi gasesc de lucru dar ceva ma tine pe loc… “, Vreau sa slabesc dar nu reusesc…” Vreu sa imi gasesc fericirea dar nu prea sunt dispus sa schimb ceva in viata mea…”  sunt doar cateva exemple de afirmatii ale celor pentru care de la “Trebuie, stiu ca e imperios necesar!” pana la “Ma implic, fac, am finalizat!” mai e cale lunga…

Tendinta de abandon poate avea la baza:

–         frica de a obtine ceea ce ne dorim urmare a credintei subconstiente ca viata se va opri atunci cand nu vom mai avea un obiectiv pentru care sa luptam;

–         comoditatea – un obicei invatat inca din copilarie, atunci cand parintii, din dorinta “de a ne ajuta si proteja”, faceau in locul nostru diverse activitati;

–         un obicei invatat prin imitatie de la o persoana semnificativa (de obicei unul sau ambii parinti) care putea trai si fara sa persevereze sau, dimpotriva, un obicei autoeducat in sens opus in cazul in care aceasta era, din punctul nostru de vedere, excesiv de perseverenta;

–         lipsa motivatiei intrinseci – nu ni se pare foarte important sa luptam pentru un lucru impus din afara sau pe care-l face toata lumea si “ar trebui sa-l facem si noi ca sa fim ca ceilalti”;

–         credinta, intarita de multe ori de experiente reale, ca se poate trai si in felul acesta, neducand lucrurile la capat.

Ca urmare, pentru a ajunge sa ne dezvoltam perseverenta este important sa stim:

–         care sunt lucrurile pe care am dori sa le finalizam (care ne sunt obiectivele pe termen scurt si lung);

–         motivatia este in stransa legatura cu perseverenta (de exemplu putem sti sigur ca este important sa avem un loc de munca dar, “atata timp cat stau cu parintii si ei imi dau bani, castigul personal nu ma preseaza”) – ca urmare, este important sa stim si de ce ne dorim anumite lucruri, de ce este bine sa le facem si care ar fi urmarile finalizarii lor;

–         avantajele slabei perseverari – atunci cand exista, dualitatea isi face locul in sinele nostru (“trebuie” alaturi de “nu prea am chef sa continui”); este important de pus fata in fata cele doua tendinte opuse si de analizat, obiectiv si detasat, ce ne tine in loc si ce avantaje ne aduce tendinta de abandon.

Perseverenta se educa, se intretine, se dezvolta. Nu este suficient sa dorim, important este sa stim de ce ne dorim, la ce ne foloseste rezultatul final, sa fim implicati si nu in ultimul rand, responsabili.

Barbatii nu plang niciodata – despre sentimente neexprimate

DSCN2273
Barbatii nu plang niciodata! sunt spusele multor parinti de baieti care, din dorinta de a-i invata sa fie puternici, induc copiilor ideea ca nu trebuie sa isi exprime sentimentele.

Am invatat de mici sa asociem imaginea barbatului cu cel care face ce este mai greu, cu duritatea, stapanirea de sine. Barbatul este cel invincibil, chiar fara sentimente. Dar oare asa sa fie? Barbatul nu are sentimente sau a invatat sa si le reprime?

Barbatii care au fost invatati de mici sa nu planga si sa nu se planga iau, la varsta adulta, imaginea durului imbatabil. Acel barbat este cel cautat de multe femei, in special acelea care au fost invatate in familie ca “fetele sunt cele sensibile” si care au fost foarte atent si delicat tratate atunci cand plangeau. Barbatii care nu plang niciodata sunt barbatii care poarta in spinare un sac plin de frici, de dorinte ascunse, de sentimente gata gata sa erupa la cel mai mic incident care le-ar putea crea neplaceri.

Barbatii, ca si femeile, au sentimente. Oamenii au sentimente si implicit au nevoie sa si le exprime indiferent de polaritatea lor, pozitiva sau negativa. Neexprimarea sentimentelor creeaza durere, creeaza un preaplin de frustrare care, asemenea unui vulcan, izbucneste. In functie de personalitatea fiecaruia, vulcanul poate izbucni des, la intensitate mica sau foarte rar dar cu o intensitate mare care poate imprastia durere si altora.

Este important sa permitem viitori barbati sa se exprime; plansul atunci cand s-au lovit sau au fost certati, cautarea caldei imbratisari a mamei sunt absolut normale. Exprimarea sentimentelor nu le inhiba viitorilor barbati tendintele masculine, asa cum s-ar crede ci, dimpotriva, ii ajuta sa isi manifeste barbatia atunci cand situatia o cere si  nu sa o faca pe durul in orice circumstante, sa inteleaga mai bine partea feminina, sa rezoneze cu spiritul mai emotiv al femeii si sa se adapteze mai usor in orice situatie.

Ca urmare, dragi parinti, permiteti baietilor vostri sa isi exprime sentimentele, ca doar asa vor deveni barbati bine adaptati social.

Cum ne alegem prietenii

DSCN2273
Prietenia se formeaza in timp. Nu este suficienta o intalnire sau o simpla strangere de mana ca sa putem spune ca celalalt ne este prieten.

Pentru a ajunge la adevarata prietenie trecem prin mai multe faze: aceea de cunoastere, de tatonare, de amicitie pentru ca, treptat, odata cu trecerea timpului si mai ales cu trairea mai multor evenimente impreuna sa putem spune ca avem un prieten.

De foarte multe ori nu putem numi prieten un om pe care-l cunoastem de-o viata si pe care l-am intalnit de multe ori, cu care am calatorit, am iesit la un suc, am invatat… Prieten este cel pe care-l simtim sufleteste aproape chiar daca el este la distanta, este omul care, de multe ori, nu trebuie sa se exprime pentru a sti ce simte si ce gandeste. Ne alegem prietenii in functie de propria personalitate, de valorile pe care le respectam si pe care le vedem oglindite in celalalt. Asa se explica de ce, adevaratele casnicii fericite sunt cele in care cei doi sunt in primul rand prieteni.

Prietenii nu ni-i cautam, ei vin spre noi si ne trezim alaturi de ei pur si simplu, ca prin minune. Prietenilor le telefonam mai des, ne place sa fim alaturi de ei cat mai mult pentru ca asa simtim. Prietenia este o relatie care se sudeaza si se mentine dincolo de cuvinte; nu avem nevoie de explicatii, de intrebari si raspunsuri…

Multi dintre noi se plang de lipsa prietenilor. Unii spun ca si-ar dori un prieten, ca isi cauta chiar dar ca nu reusesc sa se “lipeasca” de nimeni. Nu e usor sa ajungi sa spui despre cineva ca iti este prieten pentru ca fiecare dintre noi este foarte diferit de ceilalti. Cu cat inaintam in viata cu atat suntem mai pretentiosi, uneori poate mai putin dispusi sa ne deschidem fata de necunoscuti si ca urmare, mai rezervati din punct de vedere al legarii prieteniilor.

Prieteniile solide sunt cele care se formeaza, de obicei, pe bancile scolii sau in facultate, atunci cand tinerii au posibilitatea sa stea mai mult unii impreuna cu ceilalti si implicit sa se cunoasca. Asta insa nu exclude legarea unor prietenii solide si la varste inaintate si in situatii in care nu ne asteptam sa intalnim un om care, in timp, sa ne devina prieten. E ca si cum am spune ca dupa un divort este imposibil sa iti gasesti un partener potrivit. Desi viata ii desparte fizic, multi dinte cei care au o legatura de prietenie continua sa tina legatura si sa traiasca emotia revederii atunci cand reusesc sa stabileasca o intalnire.

In popor exista zicala: “Spune-mi cu cine prietenesti ca sa-ti spun cine esti.”. Aceasta intareste ideea tendintei noastre de a ne alege prietenii in functie de felul de a fi personal. Pe de alta parte, de foarte multe ori intalnim oameni cu totul diferiti din punct de vedere al personalitatii care sunt prieteni. Acestia parca vin sa contrazica cele mentionate anterior. Ei se completeaza insa foarte bine unul pe celalalt si asta ii aduce impreuna. La o privire mai atenta vom constata ca, in plus, baza prieteniei lor o dau valorile, interesele si telurile lor comune.

 

Cauze psihologice ale divortului

DSCN2273
In zilele noastere rata divortului a crescut mult fata de trecut iar tendinta este sa aiba loc chiar la scurt timp dupa casatorie. Motivele sunt date, pe langa clauzele contractului matrimonial care sunt mult mai lejere decat in trecut si de viziunea diferita a vietii in doi pe care o au tinerii in zilele noastre.

Multi se intreaba daca nu cumva, decizia tinerilor de a divorta are drept cauza pierderea interesului pentru acea valorare sociala care pune familia pe primul plan. Concubinajul are prioritate mai ales in cazul celor tineri, fara copii sau a celor care au trecut deja printr-un divort. In zilele noastre, decizia de a se casatori apare de cele mai multe ori atunci cand se naste primul copil al cuplului sau cand cei doi tineri care locuiesc impreuna se hotarasc sa aduca pe lume un copil. Ca urmare, din acest punct de vedere, hotararea de a fi recunoscuti ca familie apare in cazul acestor tineri mai mult ca protectie a viitorilor copii.

Decizia de a divorta este luata insa din ce in ce mai des in zilele noastre si in cazul familiilor cu copii. Care ar fi cauzele separarii in acest caz? Sa fie tinerii din ziua de azi atat de indiferenti fata de statutul de familist? Sa fie atat de egoisti incat sa nu poata trai unii cu ceilalti chiar si in conditiile in care au de crescut un copil? Poate si acestea ar fi unele dintre motive dar poate ca si faptul ca in trecut, inaintasii nostri nu aveau curajul sa ia aceasta decizie si nici sa se gandeasca la ea de frica oprobiului societatii desi de multe ori situatia o cerea. La fel ca si in trecut, problemele de cuplu au ramas aceleasi; diferenta o face mediatizarea acestora in zilele noastre si incurajarea separarii atunci cand cei doi au epuizat toate resursele de reconciliere.

Unele cupluri se casatoresc inainte de a se cunoaste foarte bine si de a lua decizia certa ca isi doresc sa formeze cu adevarat o familie. Multe fete ajunse la varsta maturitatii traiesc cu dorinta de a fi mirese si accepta o cerere in casatorie sau chiar o provoaca doar din dorinta de a se simti, chiar si pentru o zi, in centrul atentiei. Pentru astfel de cupluri casatoria are loc, din pacate, doar din dorinta de a-si indeplini un vis, un capriciu. Gradul de cunoastere reciproca, in acest caz, este aproape inexistent iar capacitatea de a depasi incercarile pe care le rezerva viata in doi implica o stradanie prea mare a carui efort nu si-l pot justifica pe moment.

Unele divorturi apar in cazul persoanelor introvertite sau a celor care vor sa para altfel decat sunt in realitate, dezvaluind pentru ceilalti doar chipul acceptat social cu care au reusit de altfel sa-l si cucereasca pe partener. Asa se explica motivul pentru care, unii dinte partenerii care nu au reusit sa ajunga la miezul personalitatii celor cu care s-au casatorit, au impresia, dupa ce legamantul a avut loc, ca s-au casatorti cu alta persoana.

Exista si cupluri mature in care, desi cei doi inca se iubesc si se respecta, decid sa rupa relatia in urma reevaluari nevoilor fiecaruia. Acestia hotarasc, la un moment dat, ca este cazul sa o porneasca pe drumuri diferite.

Cu toate ca rata divorturilor este in crestere, oamenii au tendinta generala de a se alia cu o persoana de sex opus, de a forma un cuplu si de a certifica legamantul din dorinta subconstienta de a uni cele doua tendinte opuse – masculin si feminin – si de a forma un tot care sa le cuprinda pe amandoua. Recunoasterea sociala a acestui “tot” este foarte importanta pentru majoritatea oamenilor si apare pentru a satisface nevoia de mentinere a confortului psihic.

 

Adevarul – cauza a conflictelor

DSCN2273
Adevarul este oglindirea perfecta a realitatii obiective care poate sa apara in imagine, fapt, descriere verbala etc.

Realitatea obiectiva este aceeasi pentru toti insa modul fiecaruia de a o privi si integra in campul sau de cunoastere este diferit. Ca urmare, un tablou poate fi interesant pentru unii, poate starni sentimente de exaltare si incantare la vederea lui in timp ce pentru altii poate fi neinteresant. Un zambet poate fi interpretat diferit de mai multe persoane; la fel si un gest (darul oferit cuiva, mangaierea, refuzul etc.).

Modul diferit de a privi o realitate obiectiva se datoreaza faptului ca aceasta este pusa fata in fata cu o alta, adica cu realitatea celui care o integreaza in sfera lui de cunoastere. Este vorba aici de doua realitati: cea care este expusa si care este deschisa cunoasterii si realitatea celui care doreste sa o cunoasca.

Ca urmare, adevarul poate fi privit diferit de fiecare dintre noi desi situatia este aceeasi. Incercarile de a convinge pe cineva ca doar unul este adevarul absolut de cele mai multe ori esueaza. Uneori se creeaza conflicte majore din cauza faptului ca unora le este foarte greu, chiar imposibil sa inteleaga punctul de vedere al celorlalti.

Mai exista si situatia pe care o voi numi “telefonul fara fir”. In acest caz, perceptia unuia despre ceea ce a spus celalalt este diferita de perceptia emitatorului. El transmite receptorului ceea ce a inteles el, material care este diferit fata de realitatea primului emitator s.a.m.d. Ca urmare, se ajunge ca ultimul receptor sa aibe cunostinte total diferite despre faptul relatat initial de primul emitator. In acest fel se poat ajunge la conflicte si la discutii de genul: “El/ea mi-a spus…”, “Nu-i adevarat, a inteles gresit.” etc.

Daca luam un alt exemplu: citirea individuala a unui paragraf dintr-o carte de drept de catre un grup de 5 persoane care fac parte din partide diferite se poate constata ca fiecare intelege cele scrise in mod diferit, in functie de interesele sale politice. De aici apar conflictele intre membrii diferitelor partide politice.

In cazul relatiilor, de orice tip ar fi ele (de prietenie, de colegialitate, de iubire etc.), apar deseori conflicte din cauza unor situatii date care, la prima vedere, pot parea pentru fiecare dintre persoanele implicate foarte clare. In momentul in care apar discutii pe marginea acestora apar si problemele legate de modul in care fiecare vede situatia si chiar neintelegeri in momentul in care cei implicati incearca sa impuna celorlalti punctul lor de vedere.

Adevarul este doar unul, interpretarea este diferita. Interpretarea este data de experientele noastre trecute sau actuale, de bagajul nostru educational, de temperamentul si personalitatea fiecaruia dintre noi. Atata timp cat vom intelege acest lucru, vom intelege si motivele punctelor de vedere diferite si nu vom mai avea ambitia de a incerca sa transmitem fortat propriile idei si pareri si sa avem pretentia ca ceilalti sa se reaporteze la acestea in acelasi mod ca si noi.

Dependenta de celalalt intr-o relatie

DSCN2273
“Nu pot accepta  ideea ca s-a terminat, ca relatia noastra a luat sfarsit…”

Fraza de mai sus este foarte des repetata de cei care au trait o idila sau, mai mult de atat, au fost casatoriti si se afla in fata divortului pe care nu si-l doresc dar care este hotarat de celalalt partener.

Pentru un cuplu tanar, dependenta unuia fata de celalalt s-ar explica prin faptul ca unul dintre parteneri se refugiaza in relatia considerata “de iubire” incercand sa retraiasca de fapt anumite emotii pe care le-a trait fata de o persoana importanta din viata lui intr-o perioada de timp semnificativa din trecut.

Ceea ce pare ciudat intr-o relatie in care unul dintre parteneri are o personalitate dependenta este faptul ca acest tip de persoane tind sa mentina o astfel de relatie chiar si atunci cand sunt umilite si agresate – in acest caz se vorbeste despre dependenta de agresor. Daca in copilarie acestea au fost batute sau umilite de un adult dominator, de obicei unul dintre parinti, fara a reusi sa treaca ulterior printr-un proces de intelegere a situatiei ca fiind una independenta de ei, fara a depasi sentimentele de vinovatie, fara a se detasa si fara a integra acest episod in viata lor ca unul care a fost si s-a terminat, tendinta este sa isi caute, ca adult, un acelasi timp de partener, cat mai apropiat de modelul parintelui dominator. Aceste persoane, prin felul lor de a fi (tendinta de a fi supusi, de a cere parerea si a se feri sa ia decizii de unii singuri, neincrederea ca pot sa finalizeze singuri o actiune fara ajutorul celorlalti etc.) ajung uneori sa caute si sa se apropie, in general, de persoane dominatoare si in situatii limita sa “cerseasca” chiar dragostea si atentia partenerului.

De ce ajung in aceasta situatie? Pentru ca acesta este unicul model pe care astfel de persoane il cunosc si acest timp de relatie este singura fata de care stiu sa se raporteze. Daca in copilarie atentia parintelui era poate oferita de acesta doar atunci cand facea o boacna – si in general primea atentie negativa care era mai buna decat indiferenta – ca adult, persoana dependenta va continua dupa acelasi tipar, cersind atentia partenerului prin aceleasi metode bine cunoscute.

In cazul culpului tanar, este posibil ca insasi aceasta dependenta a unuia dintre parteneri fata de celalalt sa duca la esecul relatiei – celalalt nu mai suporta sa fie mama/tata pentru partener.

In cazul cuplului casatorit, atunci cand doar unul din parteneri doreste divortul din motive bine intemeiate (neintelegeri, agresivitate, nevoi si interese opuse etc.), se pune problema, in cazul celui care refuza divortul, a dependentei de rutina si poate, ca si in cazul de mai sus, a dependentei de celalalt care impune un model relational bine cunoscut fata de care partenerul stie sa se raporteze.

In cazul unei despartiri sau a unui divort ar fi de preferat ca partenerul care nu doreste sa faca ruptura sau ajunge in situatia de a nu putea accepta si concepe ca aceasta s-a produs sa mediteze la tipul de dependenta creat intre el si fostul partener. Raspunsul la intrebari precum: “Ce caut eu la o relatie?”, “Ce ma tine legat(a) de aceasta relatie?”, “Exista o asemanare intre relatia aceasta si alte relatii pe care le-am avut anterior?”, “Care au fost emotiile care m-au dominat in relatia aceasta?”, “Ce imi doresc de la un partener de viata?”, “Care a fost rolul meu in aceasta relatie, in afara celui de partener?”,  “Care este responsabilitatea mea legata de situatia data?”, “Care este tipul meu de relationare?” ar putea duce la o mai buna cunoastere de sine si la o posibila intelegere a cauzelor “esecurilor relationale” care pot avea la baza dependenta emotionala.

 

Despre fericire

DSCN2273
Cat timp calatorim prin viata tindem sa ne mentinem o stare de echilibru care sa ne satisfaca si care sa ne permita sa spunem ca suntem fericiti. Viata este imprevizibila si uneori este greu, chiar imposibil sa nu trecem prin momente care sa ne satisfaca mai putin sau sa ne intristeze. Pierderea, despartirea, boala, dezamagirea sunt doar cateva dintre evenimentele responsabile de producerea tristetii.

Urcusul si coborasul trairilor emotionale tine in mare parte de evenimentele care se succed in viata noastra. Linistea sufleteasca insa este principala responsabila de adevarata fericire. Aceasta implica echilibru emotional si capacitatea noastra de a privi partea plina a paharului, de a gasi in fiecare eveniment trait partea buna si de a trage o concluzie cu privire la rolul acelui eveniment in viata noastra si la ce am integrat pozitiv urmare a celor traite.

Vi s-a intamplat sa simtiti uneori ca sunteti entuziasmati ca si cum toata lumea ar fi a voastra dupa care sa se intample ceva care sa va aduca brusc cu picioarele pe pamant sau, mai mult de atat, sa simtiti ca ati picat de undeva de sus si parca toata fericirea care va umplea sufletul s-a transformat intr-o mare dezamagire? V-ati intrebat in acele momente care este cauza acestor transformari emotionale bruste?

Un raspuns in acest caz ar putea sa deschida calea unei intelegeri mai usoare a acestui fenomen: nivelul mare al asteptarilor care, daca nu sunt indeplinite, pot duce la schimbari mari in plan emotional, creand mari dezechilibre.

Ca sa fiu mai explicita, voi da un exemplu simplu: ea, 30 de ani, dornica sa urce cat mai sus profesional, gaseste un anunt de angajare care, dupa parerea ei, i se potriveste perfect. Dorinta si incantarea de a primi job-ul respectiv este mare asa incat se pregateste intes pentru a trece cu bine de interviu. Se simte fericita si implinita in momentul in care trece cu brio de probele din cadrul interviului si se vede stand in biroul confortabil, in postura de jurist la o companie cunoscuta, job la care a ravnit mult. Radiaza de fericire, lucru remarcat de toti cei care o inconjoara. In cateva saptamani insa, sclipirea din ochi i se pierde iar mimica ei este din ce in ce mai trista. Este din ce in ce mai nemultumita, nervoasa, stresata si iritata. Nu se mai intelege cu nimeni asa incat a inceput sa fie ocolita de toti cei care initial au sustinut-o in indeplinirea dorintelor. Se pare ca noul job nu pare a fi ceea ce si-a dorit din multe puncte de vedere. Asteptarile ei initiale nu se potrivesc deloc cu realitatea, astfel ca fericirea ei s-a transformat in putin timp intr-o mare nefericire.

Cum ar fi trebuti sa procedeze ea pentru a evita o astfel de situatie neplacuta?

In acest caz, evitarea unei astfel de situatii poate avea loc atunci cand vocea ratiunii iti vorbeste despre avantajele si dezavantajele pe care le poti avea cand lucrezi pe un astfel de job si intr-o astfel de companie.

In general, atunci cand esti pregatit psihic si sufleteste pentru urmarile alegerilor tale, de cele mai multe ori eviti dezamagirea; atunci cand constientizezi si accepti faptul ca totul este efemer, esti pregatit pentru pierdere si despartire; atunci cand accepti viata asa cum e, esti pregatit pentru tot ce iti ofera ea.

Este firesc sa avem trairi diverse dar este important sa stim sa le analizam si sa le reglam in asa fel incat sa nu ne lasam coplesiti de trairile negative.

Fericirea sta in mentinerea unui echilibru sufletesc care sa ne ajute sa functionam eficient si sa ne permita sa acceptam si sa traim viata asa cum este. Fericirea presupune autocunoastere si intelegere a diferentei intre dorinta, vis si posibilitatea de a avea acces sau de a obtine acel lucru la care ravnim.

 

Rolul atasamentului in dezvoltarea individului

DSCN2273
Subiectul “atasament” cu tot ce presupune el – functii, fazele dezvoltarii lui, tipuri de atasament – a fost studiat si analizat in decursul timpului, rezultatele cercetarilor putand fi vizualizate pe diferite cai. Ca urmare, ma voi centra in acest articol asupra punctului de vedere psihologic si a unor concluzii pe care le-am tras ca urmare a observatiilor directe de care am avut parte pana in prezent.

Atunci cand se naste, primul univers cu care ia contact copilul este acela oferit de mama – in cateva zile bebelusul ajunge sa recunoasca vocea si mirosul mamei si sa faca distinctia intre aceasta si alte persoane cu care intra in contact. Ulteriror el intra in familie unde il intalneste pe tata, pe ceilalti frati, acolo unde acestia exista si pe bunici. Intrucat nevoia de atasament este innascuta, bebelusul se va atasa imediat de persoana care este cea mai apropiata de el – cea care il hraneste, il schimba, il ingrijeste si ii ofera confortul de care are nevoie – aceasta fiind de cele mai multe ori mama. Ulterior, se va apropia si de celelalte persoane cu care intra in contact si care ii satisfac diferite nevoi si in principal cea de securitate fizica si emotionala.

Pentru ca un copil sa se simta protejat si sa dezvolte un tip de atasament sigur este absolut necesar ca persoanele din imediata lui apropiere (familia lui) sa ii ofere un mediu care sa-i ofere securitate emotionala. Ca urmare, in cazul in care parintii ii ofera copilului dragostea si respectul de care are nevoie, sunt disponibili, deschisi la nevoile lui si capabili sa raspunda in mod autentic acestora, mai ales in cazuri critice (de exemplu cand apare frica de diferite situatii neprevazute sau necunoscute copilului), acestuia i se va dezolta sentimentul sigurantei. El stie ca indiferent de situatie parintii vor fi prezenti, il vor sustine sau apara si va primi atentia de care are nevoie. De asemenea, chiar daca va fi trist cand se va desparti de ei, pentru o perioada mai scurta sau mai lunga de timp, el va avea siguranta regasirii.

In cazul in care parintii oscileaza in atitudinea fata de copil si nevoile lui – uneori deschisi alteori indiferenti, indiferenti in general sau restrictivi si brutali in fata nevoilor exprimate de copil, acesta isi va forma un tip de atasament negativ in functie de atitudinea parintilor. De cele mai multe ori, astfel de copii pot inbratisa un mod de comportament care poate duce la izolare, frica fata de ceilalti, neincredere, nesiguranta in sine si in ceilalti sau dimpotriva, disponibilitate crescuta in a-si face prieteni, fara a avea capactatea de critica si analiza a tipului de relatie la care se expun.

In primii ani de viata, odata cu iesirea din mediul familial (la gradinita, scoala s.a.m.d.), copilul va intra in relatie cu alti copii de varsta lui fata de care va tinde sa se raporteze asemenea modului in care ceilalti s-au raportat fata de el in familia de origine. El va observa, cu timpul, ca oamenii din jurul sau nu sunt intotdeauna asemenea lui din punct de vedere emotional si nici nu simt ca el, ca reactiile celorlalti la faptele si vorbele lui pot fi diferite unele fata de altele si uneori poate chiar diferite de modul in care percepe el lucrurile. Copilul a carui atasament este sigur se va putea intoarce cu usurinta in familia lui atunci cand are o nemultumire, cand ceva sau cineva l-a suparat sau are nelamuriri cu privire la sentimentele proprii sau ale celorlalti fata de el. Un astfel de copil are sansa sa primeasca explicatii de la parintii care l-au crescut in spiritul deschiderii si disponibilitatii. Un astfel de copil devenit adult va putea face diferenta intre ce simte el si ceea ce simt ceilalti, isi va putea asuma propriile fapte, reusitele dar si nereusitele.

Nu la fel stau lucrurile in cazul unui adult care nu a avut sansa de a simti apropierea, dragostea si siguranta familiei sau a unei persoane apropiate in copilaria sa, care nu a avut cu cine sa vorbeasca atunci cand i-a fost mai greu, cand lumea i s-a parut nesigura sau cand viata i s-a parut trista si poate fara sens.

Tipul de atasament dezvoltat in copilarie influenteaza viata de adult, modul de relationare cu ceilalti, imaginea de sine si dezvoltarea emotionala a individului. Uneori, chiar daca nu a avut parte de un atasament sigur in copilarie, in viata de copil, adolescent sau adult, poate exista un complex de imprejurari care sa-l ajute pe individ sa isi schimbe perceptia asupra lumii si care sa-l ajute sa isi modifice in mod pozitiv cursul dezvoltarii. Cu toate acestea, un start pozitiv din acest punct de vedere este benefic in vederea constituirii unor relatii sanatoase si durabile, a unei stime de sine si stabilitati emotionale pozitive.

Forta tamaduitoare a iertarii

DSCN2273
“Nu pot sa iert. M-a facut prea mult sa sufar.”

“Lasa, ca o sa treaca si el/ea prin ce am trecut eu!”

Acestea sunt fraze pe care le aud frecvent si de fiecare data imi dau seama ce complex de sentimente neplacute, de ura si inversunare resimte persoana care le spune fara sa banuiasca cata libertate si ce stare de bine i-o poate da iertarea.

“Este imposibil sa ierti pe cineva care ti-a facut foarte mult rau.”, imi veti zice.

Este adevarat ca uneori e dificil sa mai privesti in ochi si sa te mai adresezi unei persoane care a contribuit la dezechilibrarea armoniei tale interioare.

Iertarea implica insa in primul rand detasarea de problema in cauza. Cum este posibil acest lucru? Prin acceptarea situatiei asa cum este.

Uneori incercam sa cautam scuze, circumstante atenuante persoanei care ne-a pricinuit rau astfel incat sa ne simtim mai impacati in primul rand cu noi. Sunt metode care de cele mai multe ori dau roade. De asemenea, incercarea de a comunica cu celalalt si de a intelege cu adevarat cauzele care au dus la situatia creata este, la randul sau, o metoda fructuoasa si care ajuta la detensionarea conflictului creat.

Se intampla insa, situatii de conflict major – si din pacate nu sunt putine in zilele noastre (crime, violuri etc.) in care pare imposibila iertarea celui care a infaptuit odioasa fapta. Evident, intr-o astfel de situatie este de-a dreptul imposibil sa nu fii razvratit si chiar sa ai tendinta sa produci un rau maxim aceluia. Sunt sentimente firesti pe care este normal sa le simta persoana afectata o perioada dupa comiterea actetelor violente asupra sa sau asupra persoanelor dragi.

In aceste cazuri extreme este absolut necesar ca persoana/persoanele afectate sa consulte un psihoterapeut pentru a putea integra in viata acest eveniment nefericit. In functie de fiecare caz in parte, psihoterapeutul va contribui, asemenea unui ghid, la scoaterea in lumina de catre persoana care solicita ajutor a resurselor de care dispune acceptand ca trecutul isi are locul lui si ca, de cele mai multe ori, fiecare eveniment al vietii vine sa ne invete ceva despre noi si despre viata in general.

Refuzul iertarii duce la blocaje in planul existentei. Astfel se intampla ca de cele mai multe ori cand “avem ceva pe suflet” sa devenim stresati, iritati, nervosi, sa avem insomnii, sa functionam defectuos consumand mai multa energie in mod ineficient pentru aceleasi activitati sau chiar sa somatizam si sa simtim dureri localizate in diverse parti ale corpului. In felul acesta se poate crea un cerc vicios care sa ne afunde din ce in ce mai mult in noianul neputintelor.

Daca in situatii obisnuite de viata (cearta intre doi prieteni/cunoscuti, conflicte de nevoi, conflicte de idei etc.) iertarea isi poate face loc prin gasirea unei solutii de mijloc, prin apelarea la compromis sau la alte metode cunoscute, in cazuri extreme este absolut necesar ca iertarea sa se transforme in acceptare pentru a nu produce blocaje in anumite planuri ale existentei.

Odata cu iertarea sau acceptarea viata isi va relua cursul firesc iar situatia de conflict sau situatia traumatica isi va avea locul ei ca pe un experiment din care persoana care a trait-o a invatat ceva.

Rolul convingerilor in viata noastra

DSCN2273
Convingerile sunt parerile noastre ferme asupra unor lucruri (“Fericirea mea depinde de fericirea familiei mele.”) care au la baza anumite ganduri automate (“Cat timp fratele meu este bolnav eu trebuie sa fiu ingrijorat.”).

Convingerile disfunctionale sunt cele care duc la diferite tulburari psihice (depresie, atacuri de panica, anxietate generalizata, tulburari obsesiv-compulsive etc.). Adresand intrebari pentru a le identifica, testand in plan experimental adevarul lor, fiecare individ isi poate schimba credintele, modul de raportare fata de diferite situatii de viata si implicit, modul in care isi traieste viata.

Spre exemplu, multi adolescenti traiesc cu convingerea ca odata cu despartirea de iubit toata viata li se va narui si ca “aerul si viata mea este el/ea”. Unii, din pacate, ajung la acte suicidare, ca in “Romeo si Julieta”. Ce i-a impins pe acei adolescenti la un asemenea gest? Tocmai o astfel de convingere negativa. Credinta ca dincolo de viata alaturi de cel iubit nu mai este nimic este atat de puternica incat pot renunta foarte usor la ea.

Convingerile se formeaza inca din copilarie, in special in primii 7 ani cand modelul parental este de cele mai multe ori unicul pe care-l avem si-l asimilam. Astfel, spre exemplu, pedepsele pentru notele mici pot dezvolta la copil convingerea ca “Doar fiind cel mai bun pot fi iubit.” si la un comportament automat de implicare in multe activitati si de straduinta continua spre a le face bine. In cazul in care lucrurile nu mai merg in afaceri este posibil ca, in cazul persoanelor care au astfel de convingeri, sa nu mai mearga bine nici in familie pentru ca, “firesc, daca nu fac lucrurile cum trebuie, sotia/sotul sigur nu ma mai apreciaza si nu ma mai iubeste ca la inceput”. De la o astfel de convingere pot aparea, la un moment dat, probleme neasteptate si de neinteles intr-un cuplu aparent bine sudat.

In situatia in care unele convingeri disfunctionale (“Nimeni nu iti vrea binele.”) sunt intarite de situatii care le aproba (in cazul acesta, spre exemplu, de o serie de intamplari in care persoana a fost inselata sau dezamagita), convingerea personala se intareste si, mai mult de atat, in mod inconstient, aceasta va avea tendinta in viitor sa caute situatii care sa ii confirme si mai mult convingerile. Spre exemplu, in acest caz, persoana in cauza se va indrepta si va cere ajutorul in special persoanelor despre  care stie ca nu sunt de incredere.

Convingerile pozitive sunt cele care ne ajuta sa mergem mai departe indiferent de dificultati: “Viata merita traita indiferent de obstacole.”, “Tot raul este spre bine.”, “In orice situatie dificila sigur se va gasi cineva sa imi dea o mana de ajutor.” s.a.m.d.

Convingerile sunt cele care ne dirijeaza viata. Ele stau la baza gandurilor noastre care, la randul lor, ne dirijeaza alegerile si  implicit faptele.

Uneori este dificil sa cautam si sa gasim, in noianul de ganduri care ne strabat zilnic mintea, convingerile care stau la baza gandirii noastre. Poate fi mai usor, in acest caz, sa analizam faptele, alegerile si chiar atitudinea pe care o avem fata de o situatie sau alta, dar in special fata de acele situatii care pentru noi sunt semnificative si care ne trezesc emotii puternice, dupa care sa ne punem intrebari in legatura cu acele situatii: “Ce m-a determinat sa reactionez asa? Ce a starnit aceasta situatie in mine? De ce mi-a adus aminte aceasta intamplare? Cum m-am simtit in trecut cand am fost pus intr-o astfel de ipostaza? ”.

Viata ne este ghidata de propriile convingeri. In acest fel alegem sa tintim mai sus sau mai jos, sa avem un copil, doi sau sa nu avem copii, sa fim fericiti sau tristi.

 

 

Cine sunt eu?

Este o diferență între cine suntem și cum ne-am transformat ca urmare a factorilor de mediu sau a influenței pe care …

Emoții vechi și noi

Observăm uneori cum copiii noștri trec prin dificultăți de natură emoțională asemănătoare cu cele prin care am trecut …

Rana respingerii

Rana respingerii, ca și cea a abandonului vine cu credința că nu ești bun, că ar trebui să fii într-un fel ca să …