Emoții vechi și noi

Observăm uneori cum copiii noștri trec prin dificultăți de natură emoțională asemănătoare cu cele prin care am trecut și noi când eram de vârsta lor. Ei ne oglindesc o parte dintre emoții, griji și frământări peste care noi am crezut că am trecut. Odată cu creșterea lor constatăm că multe dintre neputințele noastre din copilărie sau adolescență au rămas acolo și simțim că le retrăim odată cu ei.

Părintii își doresc copii fericiți. Vor să îi scutească de orice suferință și ceea ce obișnuiesc să facă în mod constant este fix ceea ce este contraindicat: să pună accent pe aspectul pe care ei, părinții, l-au considerat cel mai vulnerabil în copilăria lor. Iată câteva exemple:

• Dacă părintele s-a simțit neînțeles pe vremea când era copil va acorda foarte mare importanță modului în care copilul se simte din punct de vedere emoțional. Ca urmare îl va asculta, îl va provoca să îi spună tot ce gândește în privința relațiilor cu cei de aceeași vârstă cu care copilul interacționează dar și în privința interacțiunii cu el, ca părinte, îi va da sfaturi, de multe ori necerute sau inutile. Astfel, copilul poate ajunge să se simtă copleșit de atenția pe care o dă părintele acestui aspect și la un moment dat se va retrage, ajungând să se simtă fix așa cum părintele își dorește cel mai puțin: neînțeles.
• Părintele care s-a simțit marginalizat în copilărie tinde să își întrebe deseori copilul dacă cei de vârsta lui se poarta frumos cu el, acordând o așa mare atenție acestui fapt încât, inconștient, copilul va putea observa mai ușor când nu este tratat bine și va suferi din cauza aceasta.
• Părinții care se simteau în copilărie deseori rușinați (și aici mă refer la rușinea resimțită profund, care are valențe ce țin de identitatea persoanei) au tendința de a le repeta copiilor că nu trebuie sa le fie rușine, să meargă cu capul sus, îi încurajează să fie curajoși. Acest aspect poate fi pentru unii copii prea presant întrucât simt că li se cere mai mult decât pot oferi în acel moment al existenței. Alți părinți își expun copilul mai mult decât are el nevoie să fie expus convinși fiind că astfel acesta își va învinge rușinea în timp ce provoacă fix contrariul: copilul ajunge să se simtă defect, rușinat de propriile neputințe.
• Părinții care au fost timizi și taciturni îi încurajează mereu pe copii să vorbească, să fie sociabili, ori îi privesc cu un ochi critic când aceștia se află într-un grup de persoane, ”stimulând comunicarea” și astfel copiii ajung să se simtă inhibați.
• Părinții care au fost anxioși în copilărie tind să fie foarte grijulii, ocrotitori și să îi priveze pe proprii copii de situații în care ar putea să își exerseze curajul. Acest tip de atenție este cel ce îi îndreaptă pe copii tocmai către aspectul de care părinții încercă să îi protejeze: fricile exagerate.

Sigur, acestea sunt exemple generale și în niciun caz universal valabile. Există diferite nuanțe în relaționarea părinte-copil care țin de personalitatea fiecăruia dintre cei doi, de contextul de viață, de prezența altor persoane semnificative din viața copilului pe care aceștia le iau ca model.

În unele situații însă, chiar dacă părintele încearcă să își crească copilul într-o manieră care să-l protejeze de suferințe prin care el a trecut în copilăria sa, modalitatea prin care o face poate duce tocmai la întărirea acestora. Am putea vorbi astfel despre o transmitere transgenerațională de la părinți la copii a gândurilor, emoțiilor și modului de raportare la diverse situații care vor lua forma acelorași dificultăți cu care și părintele s-a confruntat în propria lui copilărie.

Copiii au nevoie să trăiască și asta înseamnă să treacă prin durere, dezamăgire, frustrare, furie, tristețe, îngrijorare, rușine și au nevoie și voie să-și exprime sentimentele, așa brut cum le simt, chiar dacă pentru noi, adulții, interpretarea pe care o dau ei diferitelor situații prin care trec poate părea fantastică (mult departe de realitatea faptelor). Putem să îi ajutăm fiind prezenți când au nevoie de noi, oferindu-le o perspectivă matură, desprinsă din experiență. În plus, putem să le deschidem calea și organiza contextul pentru a se confrunta cu situații diverse prin care să își exerseze calități precum: încrederea, curajul, spiritul de echipă, flexibilitatea atât cât și ei ne permit.

Întotdeauna să ne amintim însă că ei au propria viață și propriile lecții de învățat. Noi suntem acolo ca o bază de siguranță pe care ei să își întemeieze propriul viitor.