Category: Pentru suflet

Mesaj catre TATAL meu din Ceruri

Draga talicule, imi este greu sa iti scriu acum cand nu mai esti fizic printre noi si cu atat mai greu cu cat nici in timpul vietii tale nu puteam sa fac asta… Noi aveam un soi special de comunicare… Aveam momentele noastre in care ne spuneam diverse iar tu erai bucuros sa auzi mai ales despre cat de fericita sunt, asa ca am ocolit sa iti vorbesc despre ceea ce stiam ca te intristeaza sau despre situatii pe care puteai sa le  interpretezi intr-un mod distorsionat. Nu am vrut sa te supar niciodata desi stiu ca uneori o faceam, mai ales atunci cand incercai sa scoti mai mult de la mine iar eu iti reprosam ca pui prea multe intebari.

As vrea sa ma mai intrebi acum iar eu sa am rabdarea sa iti raspund desi nici acum nu stiu cat de pregatita as fi… as vrea sa te mai stiu acolo, sa stiu ca existi… Asa pare ca suntem noi oamenii, cand pierdem pe cineva drag incep regretele, ne gandim ca in anumite situatii puteam face mai multe si nu am facut…

Plecarea ta la ceruri mi-a dat o lectie pe care sper sa nu o uit de aici inainte: regretele m-au invatat sa fiu mai atenta si sa actionez cu mai multa incredere in mine asa incat sa nu adaug alte regrete la cele existente, sa pretuiesc mai mult oamenii dragi si sa le arat asta, sa fiu prezenta atunci cand simt ca este nevoie de mine, (ma bucur ca am putut fi alaturi de tine, cat s-a putut, pe ultimul drum al vietii tale – asta m-a eliberat de o mare parte din povara), sa pretuiesc mai degraba timpul petrecut cu cei dragi decat “timpul meu liber”.

Dragul meu, ai fost om iar omul nu e perfect. Nici eu nu sunt perfecta si asta m-a facut sa te judec atunci cand poate nu ar fi trebuit sa o fac. Tu ai stiut mai bine ce ai purtat in suflet si mai ales cum ai putut supravietui durerilor tale. Ceea ce vreau sa iti spun acum este ca micile judecati ale mele sunt nesemnificative pe langa admiratia mea sincera fata de adevaratele tale valori. TU esti cel care m-ai invata ce este iubirea adevarata pentru ca m-am simtit iubita sincer si neconditionat, TU m-ai invatat sa am speranta pentru ca intotdeauna ai fost increzator, TU m-ai invatat sa merg inainte pe drumul meu pentru ca niciodata nu te-am vazut intorcandu-te din drum, TU m-ai invatat sa fiu intelegatoare si toleranta prin puterea exemplului tau, TU m-ai invatat prin modul tau special de a actiona sa fiu ordonata si organizata, TU m-ai invata ca familia este temelia societatii si trebuie sa o respect si sa o pretuiesc indiferent de incercarile prin care trece, TU m-ai invatat sa ofer fara sa am pretentia sa primesc inapoi, TU m-ai invatat ca in viata e nevoie sa te si joci si sa te bucuri de lucrurile marunte pentru ca astfel poti trece mai usor peste greutati, TU m-ai invatat cand e mai bine sa taci si cand e mai bine sa vorbesti. TU esti doar TU si vei ramane mereu in sufletul meu, talicu meu drag.

Poate cuvintele sunt de prisos acum cand nu le mai poti percepe cu simturile tale pamantene dar eu sunt sigura ca vibratia lor va ajunge la sufletul tau cald si bland. Familia a reprezentant pentru tine totul, ai fi facut orice pentru noi, oricand, chiar daca poate nu intotdeauna aveai dispozitia necesara. Am simtit asta in orice clipa, am crescut langa tine avand acea siguranta atat de necesara oricarui copil, ca este un adult langa el si nimic si nimeni nu il poate rani. As fi vrut sa fac si eu pentru tine macar un pic din ce ai facut tu pentru mine, sa simti ca iti sunt aproape si te pretuiesc. Eu nu pot decat sa iti multumesc pentru tot ce ai facut pentu mine, sa iti transmit dragostea si aprecierea mea si sa te rog sa ma ierti daca ti-am gresit cu ceva.

… si pentu ca tu spuneai mereu “Calatorului ii sta bine cu drumul!“, ma gandesc ca poate asa ti-ai dorit sa pleci dintre noi, departe, in orasul de care tu erai atat de legat… In  viata ai fost un om discret, care nu a vrut sa deranjeze prea mult, asa ca te-ai dus repede, atunci cand probabil ai simtit ca ai ajuns la final de drum, luand acel “secret” de care nu ai vrut sa vorbesti cu tine…

Iti doresc un drum lin, usor, iti doresc sa fii bine acolo sus unde esti si daca poti si nu iti cer prea mult, din cand in cand priveste si catre noi si trimite-ne o raza de lumina!

Cu recunostinta,

Ramona

Meseria de parinte

DSCN2273
Citim carti, tratate, comunicam cu alti parinti, poate avem si un loc de munca unde intram in contact direct cu copii de diferite varste si din diferite medii sociale si, cu toate acestea, tot nu putem spune ca suntem suficient de instruiti in meseria de parinte. Oricat am cauta o solutie salvatoare in situatii specifice de viata in care ne trag copiii nostri, tot nu putem afirma sus si tare ca o solutie sau alta este cea mai buna pentru copilul nostru pana nu o incercam si vedem ca merge. Si chiar si asa putem constata la un moment dat ca in anumite situatii solutia a dat roade, in altele nu.

Cat de usor dadeam sfaturi despre cresterea copilului atunci cand nu eram parinte! Cat de usor spuneam altora ce este bine si ce este gresit atunci cand era vorba de educatie!

Dupa o vreme, atunci cand am avut primul copil, am constatat ca aveam in brate o mica faptura plina de nevoi cu care nici nu stiam sa interactionez. Atunci am realizat pentru prima oara ca meseria de parinte este cea mai grea. Nimeni si nimic nu imi putea spune clar cum sa imi cresc propriul copil. Idei aveam de peste tot dar oricum nu puteam aplica toate metodele odata cu atat mai mult cu cat unele dintre ele erau total opuse. Am constatat, cu timpul, ca instinctul de mama imi poate spune cum ar fi mai bine sa reactionez, ce ar fi mai bine sa ofer sau sa nu ofer in relatie cu copilul meu.

Am constatat ca imi erau de folos cartile, metodele lor, discutia cu alti parinti si cu proprii parinti dar ca cea mai importanta ramanea tot atentia pe care o acordam eu copilului meu si intelegerea nevoilor lui, disponibilitatea si flexibilitatea mea in relatie cu el si nu in ultimul rand acceptarea lui ca fiinta umana si a statultului lui de persoana independenta de mine care pana la urma are viata si libertatea ei – atat cat poate sa o aiba pana se va desprinde de mine pentru a-si alege propriul drum in viata. In aceasta relatie sunt parinte cu tot ce implica meseria de parinte in functie de varsta copilului  meu si de nevoile lui specifice.

In calitate de parinte am trait diverse emotii. Am trecut de la bucurie la tristete, de la elan la disperare. E ciudat sa constati, in acelasi timp, ca esti foarte fericit sa dai viata unei fiinte unice, sa fie a ta intru totul, dependenta de tine si, pe de alta parte, sa iti dai seama ca aceasta mica fiinta te ingradeste, ca oricat ai dori nu mai ai parte de acelasi timp al tau, nu mai poti respecta aceeasi rutina, ca uneori esti foarte obosit si stresat si ca nici atunci nu te poti odihni pentru ca bebe are colici sau, mai tarziu, pentru ca vrea sa se joace cu tine sau are nevoie de atentia ta intr-un moment special.

Cu trecerea timpului constati ca relatia cu copilul tau se schimba, devine din ce in ce mai matura, incepi sa apreciezi progresele pe care le face si sa te simti usor mandru ca ai dat nastere unui asemenea copil si ai sadit in el “seminte bune”. Alteori, cand vezi ca apar niste probleme te superi iar stima de sine iti este la pamant cand te gandesti ca ai muncit atat si parca rezultatele muncii tale nu se vad sau se concretizeaza intr-un comportament al copilului greu de tolerat.

Anii trec si inveti, treptat, ca inainte de toate esti om si ai nevoi, la fel ca omuletul din fata ta, ca oricat ai incerca sa faci din copilul tau ce vrei tu – poate ce ti-ai fi dorit tu sa devii – el are nevoile lui la fel cum tu le ai pe ale tale, el are problemele lui, de multe ori diferite de ale tale.

Meseria de parinte este cea mai grea pentru ca de multe ori nu reusim sa vedem granita dintre noi si ei, (copiii nostri), pentru ca am vrea sa facem cum este mai bine pentru ei si uneori avem impresia ca am facut ce este mai rau, pentru ca avem anumite asteptari din partea copiilor pe care acestia nu ni le satisfac, pentru ca statutul de parinte ni se pare total diferit de cel de om cu drepturi si nevoi depline, pentru ca ne identificam de multe ori cu copiii nostri intratat incat uitam ca de fapt ce simte el este diferit de ce simtim noi si uitam ca noi suntem noi iar ei sunt ei!

Dezamagiri, intrebari si raspunsuri

DSCN2273

Si cand credeam ca am ajuns la un oarecare echilibru emotional iata ca viata ma baga intr-o situatie care imi demonstreaza ca nu le stiu pe toate…

De ce? De ce mi s-a intamplat mie? De ce mi se intampla acum?

Si cand credeam ca am atins o varsta cat de cat respectabila iata ca viata ma aduce din nou cu sufletul si sentimentele la anii copilariei in care uneori ma simteam umilita, luata peste picior, tratata ca si cum nu sunt suficient de matura ca sa inteleg, sa sper sau sa aspir, ca si cand nu sunt destul de pregatita ca sa obtin ceea ce imi doresc, ca si cum nu sunt capabila sa reusesc.

Poate ca merit sa fiu tratata asa, poate ca nu merit deschiderea si respectul celorlalti, poate am provocat intr-un fel ceea ce mi se intampla…

Si cand credeam ca le stiu pe toate iata ca viata imi arata si cealalta fata a ei!

Poate ca fara sa vreau am fost ignoranta, poate ca ar fi trebuit sa fiu la randul meu mai empatica, mai deschisa, mai putin retinuta…

Plang, ma framant, ma intreb, ma razgandesc dar nu gasesc decat un raspuns: nimic nu este intamplator si aceasta este o experienta din care am de invatat!

Nu ma pot opri aici. Eu ma cunosc cel mai bine si stiu ce pot la fel de bine cum imi asum si ceea ce nu pot, eu stiu ce si cum sunt si stiu ca intentiile mele nu au fost niciodata indreptate impotriva celorlalti chiar daca uneori, poate, au fost interpretate gresit.

Deschiderea si intelegerea acordata celorlalti sunt calitati care se perfectioneaza in timp iar daca aceste calitati nu sunt deloc perfectionate merita sa ni le dezvoltam pentru confortul nostru ca oameni care intram in contact cu ceilalti dar si pentru confortul celor cu care interactionam. Asa cum noi meritam, la fel si ceilalti merita sa fie ascultati si intelesi cu adevarat!

Amintiti-va mereu sa fiti atenti, deschisi si empatici si nu in ultimul rand, ascultati dincolo de cuvinte! Suntem oameni intre oameni si meritam sa ne respectam unii pe ceialalti, indiferent de varsta, profesie, statut social. NIMENI NU ESTE UN NIMENI!

Trecerea anilor

DSCN2273
Ma plimbam cu copilul pe o alee in parc si ma gandeam ca au trecut 15 ani de cand, impreuna cu parintii care ma insoteau, ma indreptam spre Iasi unde incepeam primul an universitar. Mi-am pus intrebarea daca 15 ani este mult sau putin incercand sa compar 15 ani de cand am inceput facultatea cu alti 15 ani trecuti in timpul unui interval din mintea mea, cu distanta de 15 ani de aici incolo…

Peste alti 15 ani voi avea aproape 50 de ani. Probabil ca peste 15 ani voi gandi ca eram tanara la 35 asa cum gandesc acum ca la 20 eram foarte tanara… Dar chiar a fost frumos la 20 de ani… uneori parca mi-ar placea sa dau timpul inapoi doar pentru a trai senzatiile de atunci…

Nu a trecut mult si in timp ce stateam pe o banca am intrat in conversatie cu o batranica care mi-a atras atentia de la distanta… Parea destul de in varsta si in pofida acestui lucru avea puterea sa aiba grija de un copil care avea in jur de 3 ani.

Curioasa din fire, am intrebat-o ce varsta are. Dornica sa vorbeasca, mi-a raspuns imediat ca are 85 de ani si ca baiatul de care are grija este stranepotul ei. A continuat depanarea povestii ei de viata spunandu-mi ca sta la fiica ei pentru ca in satul de unde este ea nu mai are pe nimeni. A avut mai  multi copii dintre care 3 au murit destul de tineri.

Parea emotionata… se ridica si se aseza destul de des si atunci cand statea jos era pierduta in gandurile ei si dadea impresia ca e ceva dincolo de ea care nu ii da pace.

Nu a trecut mult si a continuat sa imi spuna ca urma sa ajunga in acea zi in satul natal, la mormintele copiilor si sotului ei si ca asta o nelinisteste.

De cate ori merg acolo sunt nelinistita, nu mai am rabdare…” a continuat sa spuna.

I-am confirmat faptul ca o inteleg dupa care i-am spus ca am si eu o bunica de aceeasi varsta ca si ea dar care, din pacate, nu se poate deplasa.

Da, e rau daca te lovesti, a continuat ea dupa ce a aflat ca bunica mea era imobilizata in urma unor cazaturi. De aceea nici eu nu vreau sa mananc prea mult ca sa nu ma ingras… Ma tem ca daca mananc si ma ingras o sa cad si nu o sa mai pot merge ca acum si nu vreau. Vreau sa pot avea grija de stranepot asa cum am avut si de nepoti. Vreau sa raman asa cum sunt!

Nimic nu e intamplator…” mi-am zis eu coreland aceasta scurta intrevedere cu gandurile pe care le aveam cu putin timp inainte sa o intalnesc pe batranica. Acum nici nu-mi pot imagina cum voi fi peste 50 de ani, dar uite, se poate sa fii si sa fii intr-un mod frumos, plin de speranta, optimism, deschidere, candoare si nu in ultimul rand, plin de dorinta de a trai.

 

Mami, tu de ce ma iubesti?

DSCN2273
“Mami, tu de ce ma iubesti?”

“Te iubesc pentru ca esti copilul meu…”

In adancul sufletului il vad pe copilul meu ca pe o prelungire a mea si il iubesc nespus. El este mic, este lipsit de aparare, este dornic sa fie ajutat, sa i se ofere atentie, sa primeasca ce este mai bun. Si eu imi doresc asta dar sub o alta forma pentru ca eu am invatat cum sa primesc si cat sa primesc. Pe langa a primi am invatat in primul rand sa ofer si imi place sa ofer ce este mai bun celui care imi este cel mai aproape… copilului meu.

De aceea te iubesc eu pe tine, puiul meu drag… pentru ca tu esti o parte din mine, esti cea mai frumoasa parte din mine, tu pastrezi in tine naivitatea, puritatea si copilaria pe care le-am avut si eu la varsta ta si pe care le pot duce mai departe prin tine. Iubesc bucuria, dragostea de viata, usurinta si detasarea cu care privesti lucrurile, zambetul tau larg, ochii sclipitori, dorinta de joc… Te iubesc atunci cand te cert pentru una si pentru alta, te iubesc atunci cand sunt suparata pe tine si tu, privindu-ma lung, ma intrebi: “Ma mai iubesti, mami?”. Te iubesc pentru ca ma accepti asa cum sunt, te iubesc cand imi spui ca nu ma iubesti pentru ca sunt cea mai rea mama din lume… Te iubesc…

Cel mai bun prieten

DSCN2273
Prieten este cel pe care-l poti vedea o data la 10 ani si care ti se pare neschimbat pentru ca vigoarea relatiei a ramas la fel.

Prieten este cel care stie sa asculte ceea ce ai sa ii spui, sa iti asculte temerile, gandurile, sentimentele, parerile.

Prieten este cel care stie sa te asculte fara sa te judece iar daca o face e cu sufletul alaturi de tine.

Prieten este cel care iti respecta alegerile.

Prieten este cel care iti spune deschis ceea ce gandeste.

Prieten este cel care raspunde nevoilor tale atunci cand este solicitat.

Prieten este cel care are un umar pentru tine atunci cand vrei sa plangi.

Prieten este cel care iti vrea binele.

Prieten este cel care se bucura de fericirea ta.

Prieten este cel care te priveste si stie ce ai in suflet, ascultandu-te dincolo de cuvinte.

Prieten este cel care iti intinde o mana la nevoie, fara sa i-o ceri.

Prieten este cel care te iarta atunci cand ai gresit.

Prieten este cel caruia ii este dor de tine.

Cel mai bun prieten este cel care intruneste majoritatea calitatilor unui prieten.

 

 

Mentinerea relatiilor

In trecut posta si mai rar telefonul ne permitea sa mentinem legatura unul cu celalalt. Era foarte placut sa primesti o scrisoare sau un telefon, la fel cum era placut sa trimiti un plic sau sa dai un telefon cand si cand – nu de alta, dar minutele vorbite nu erau gratuite – unui prieten drag. Astazi, mentinerea relatiilor are loc tot mai mult cu ajutorul internetului. Internetul ne da multe variante prin care avem acces la o parte din viata celor cunoscuti. Am observat insa ca de multe ori o prea mare deschidere limiteaza mentinerea reala a relatiilor. Prietenii exista in lista noastra, pe o pagina web si consideram ca stim ceva despre ei. Este ca si cum i-am intalnit si ca urmare nu mai are rost sa vorbim, sa ne vedem.

Se mai poate vorbi in aces caz de o mentinere reala a relatiei? Mai simt tinerii de astazi emotia unei reintalniri, a unei vesti primite de la prietenii din copilarie?

Internetul ne ofera o multime de avantaje insa ne limiteaza de multe ori trairile reale, cele de baza, entuziasmul si dorinta de a mai fi IMPREUNA cu ceilalti.

Cum ar fi sa mai primim din cand in cand o scrisoare, sa mai dam un telefon pentru a auzi vocea celui de la capatul firului sau sa simtim imbratisarea calda a unui prieten drag?

Un zambet optimist

Mergem intr-o luni dimineata la serviciu. Eram cam abatuta de ganduri si oboseala. Lucrurile nu mergeau prea bine la birou si aveam emotii la gandul ca voi ajunge si nu voi sti de unde sa incep… Tineam capul aplecat si avalansa de ganduri negative mi-l apleca tot mai mult. Deodata, in tramvaiul in care ma aflam, un om grabit care se indrepta spre iesire m-a trezit din navala gandurilor rauvoitoare. Am ridicat capul un pic iritata si in fata mea a aparut un batranel care, desi fusese la randul lui bruscat, avea un zambet impietrit parca pe fata, un optimism si o bucurie cum rar mi-a fost dat sa vad. In cateva clipe am simtit cum capul mi se goleste de ganduri negre si fata mi se lumineaza. Ziua care mi se parea a incepe prost a fost una care a adus multe reusite.

Ulterior, i-am multumit telepatic batranelului optimist datorita caruia mi-am schimbat starea si mi-am multumit si mie ca mi-am permis sa il vad.

Amintiri pastrate intr-o punga de un leu

In urma cu cateva luni am fost la Suceava si ca de fiecare data mi-am vizitat bunica. E batrana, bolnavioara si se deplaseaza foarte greu ceea ce face ca universul ei sa fie din ce in ce mai restrans. Sta mai mult in casa, cu exceptia zilelor frumoase in care este ajutata sa iasa un pic la lumina zilei. Am apreciat intotdeauna la ea mintea agera, vointa, determinarea si in primul rand dragostea de viata care, cred eu, este cea care inca o mai tine in viata in pofida greutatilor care au tot incercat-o.

Am fost surprinsa cand, stand de vorba cu ea, a scos de te miri unde o sacosa plina cu amintiri… o punga de un leu in care pastreaza cele mai frumoase amintiri ale vietii. In ea se afla si o felicitare de martisor pe care i-am trimis-o in primul an de facultate. Uitasem de acel martisor si m-au coplesit chiar si pe mine amintirile frumoase din anii facultatii la vederea lui.

Am obiceiul sa arunc lucruri inutile. Pana nu demult insa am considerat ca lucrurile inutile sunt si vederile si felicitarile primite cu ani in urma. Acum imi dau seama cat de importante sunt… Trecem prin viata cu viteza si vine un moment in care avem timp sa rememoram clipele traite si sa ne amintim de oamenii pe care nu i-am vazut de mult… care poate, nici nu mai sunt printre noi. E placut sa te reintalnesti cu ei si cu emotiile diferitelor momente de viata prin intermediul amintirilor pastrate chiar si intr-o punga de un leu.

Mesaj catre TATAL meu din Ceruri

Draga talicule, imi este greu sa iti scriu acum cand nu mai esti fizic printre noi si cu atat mai greu cu cat nici in timpul …

Cand “Vreau neaparat” duce la depresie

Depresia are la baza o multitudine de factori care tin atat de ereditate cat si de educatie si de mediu. Acestia, in corelatie …

Cauzele psihologice ale tendintei de respingere a celorlalti

Zilele trecute am fost intrebata “De ce oamenii nu au rabdare sa ii cunoasca pe ceilalti si se poarta cu ei in functie …