Author: <span class="vcard">Ramona-Paula Axenti</span>

Despre el si ea February 5, 2023 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Fenomenul “ghosting” la tineri

Din ce in ce mai des in ultimii ani apare acest fenomen, numit “ghosting”, in special in cazul tinerilor dar nu numai. Oamenii au o legatura o vreme dupa care unul dintre ei dispare – nu mai raspunde la telefon sau la mesaje, ca si cum nu ar fi existat in viata celuilalt.

Privind din perspectiva omului caruia i se intampla sa fie respins intr-un astfel de mod, aceasta forma de iesire dintr-o relatie, oricat de lunga sau scurta ar fi ea, este destul de usturatoare. Aceasta este pus fata in fata cu el si cu posibilele defecte ale lui care “ar putea” sa para grave in ochii celuilalt. Se simte de parca el ca persoana nu este de luat in seama, nu este destul de bun sau demn de respect macar pentru a i se da o explicatie sau a i se spune “la revedere” sau “mi-a parut bine de cunostinta”. Sentimentul de “a fi lasat cu ochii in soare” fara niciun fel de explicatie este dureros.

Pentru cei aflati de cealalta baricada se poate simti uneori ca un fel de reusita, putere: “Sunt tare ca pot face asta, ma simt puternic, invincibil.” care vine de fapt dintr-o stima de sine redusa care vrea sa fie compensata printr-o atitudine de de superioritate. Aceasta reactie actioneaza alteori si ca un mecanism de aparare rezultat din faptul ca acestia nu sunt capabili sa exprime ceea ce nu doresc, sa spuna “nu”, sa puna limite sanatoase. Durerea pricinuita de a fi in fata unei persoane pe care trebuie sa o refuze este complesitoare, evitarea parand mai confortabila.

In plus, in spatele unui astfel de comportament poate sta si sentimentul propriu de abandon. In acest caz functionarea este pe principiul: “Decat sa ma lase el/ea, mai bine renunt eu din timp. In felul acesta sufar mai putin”. Aceste persoane au trecut de cele mai multe ori si ele prin acest sentiment si il duc mai departe in acelasi mod. Uneori l-au trait in relatie cu un parinte care fie era absent emotional, fie ii transmitea verbal sau nonverbal sentimentul ca nu este demn de iubire daca rezultatele sau comportamentul copilului nu ii era pe plac, fie a fost plecat la munca in strainatate mult timp, venea rar acasa sau pur si simplu l-a abandonat.

Daca privim din punct de vedere al profunzimii sentimentelor, fie unul dintre cei doi protagonisti fie ambii intra in relatie superficial – spun “relatie” desi ceea ce se formeaza este mai degraba o pseudorelatie, o legatura care daca e atinsa putin de neplaceri se rupe usor. De multe ori tinerii se vad, au cateva iesiri (care uneori dureaza chiar cateva luni) in care se simt bine, merg la distractii, fac sex dupa care ceea ce s-a format intre ei se termina brusc. Persoana mai atasata ramane cu multe intrebari fara raspuns: “De ce? Ce am facut? Poate sunt defect(a).”. O serie de tineri traiesc cu frica de apropiere. Apropierea inseamna deschidere iar deschiderea inseamna a ajunge si la partile vulnerabile. Pentru unii oameni, a se deschide in fata altora inseamna in esenta a se deschide in fata propriei lor persoane si asta pare dificil in conditiile in care trebuie sa-si recunoasca si ceea ce un le place la ei. In plus, a se apropia mai mult presupune a intra intr-o relatie mai profunda care duce la un moment dat la a avea responsabilitati si iarasi poate parea greu.

Cu toate acestea, de orice parte ar fi, respins sau cel ce respinge/abandoneaza, tinerii se plang deseori de lipsa de implicare a celorlalti in relatii, de sentimentul de gol, vid care apare la un moment dat, de plictiseala in relatie. In sine, orice relatie care dureaza este cea in care ambii parteneri sunt implicati si in special sunt dispusi sa parcurga o serie de etape, chiar si dificile din punct de vedere emotional, care sa ii aduca mai aproape unii de altii. Orice relatie de durata presupune implicare si chiar efort: efortul de a invata sa treci peste unele parti mai putin placute ale celuilalt dar si de a acepta sa vezi in tine parti mai putin placute. Primul pas insa este efortul de a fi dispus sa il cunosti pe celalalt si in acelasi timp pe tine prin celalalt pentru ca pana la urma, noi, ca oameni, nu putem sa ne fim singuri de ajutor, sa ne dezvoltam si sa crestem personal decat in relatie cu altii.

Din viata December 11, 2022 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Mitul independentei

Suntem rezultatul actiunilor noastre. Actiunile noastre sunt rezultatul emotiilor pe care le simtim care la randul lor sunt rezultatul gandurilor si atitudinii noastre fata de realitate. Acestea din urma au valente mult mai largi ce tin de modul in care am fost educati, in care ne-am autoeducat sau reeducat, de modul in care ne-au modelat parintii, ne-au influentat ei, de mediul sau socieatea in care am trait dar si de mostenirea stramosilor nostri. In acest fel ne formam un tipar de a fi, anumite scheme cognitive si convingeri care ne orienteaza alegerile. Alegerile pot fi bune sau mai putin bune pentru noi. Intram uneori in situatii neplacute, care ne duc la suferinta sau ne raportam la anumite situatii care pentru altii pot fi banale cu anxietate, frica paralizanta, grija exagerata si acest lucru se intampla tot din cauza unor convigeri de multe ori disfunctionale (iar aici nu vorbesc despre situatiile traumatizante in care mecanismele sanatoase care ar putea fi puse in actiune sunt blocate de factori exterior care depasesc capacitatile personale).

In societatea actuala se promoveaza mult independenta. Si eu promovez independenta, dar cea sanatoasa, in care oamenii sa isi orienteze atentia catre ei, catre resursele si capacitatile lor. Cand vorbesc de resurse vorbesc de resursele fizice (frumusete fizica, putere fizica, capacitati in general – si mersul este o capacitate la care nu ne gandim decat atunci cand, din diferite motive, suntem tintuiti la pat, vazul, auzul etc.), de resursele intelectuale (si aici ma refer nu doar la inteligenta logico-matematica ci si cea muzicala, manuala, lingvistica, emotionala etc.), de resursele personale (anumite talente, un anumit mod fluid de a gandi si a actiona cu care ne-am nascut, temperament etc.) dar si de resursele sociale (si aici ma refer la grupul de prieteni, de persoane care ne pot fi aproape in momentele dificile).

Fiecare om este unic si cel mai important lucru este se simta bine cu el insusi, in unicitatea lui, iar pentru a putea face asta este important sa-si accepte partile diferite de ale celorlalti. Suntem cu adevarat independenti atunci cand ne putem recunoaste resursele si putem alege sa folosim, cand ne este mai greu, acele resurse care sunt cele mai utile pentru noi in acele momente.

In momentele dificile, una dintre cele mai importante resurse este cea legata de prieteni sau persoane de suport (prieteni, rude, medici, psihologi etc.). Acestia pot fi doar acele persoane cu adevarat empatice, intelegatoare, care nu ne judeca pentru ca gandim si actionam poate diferit decat ar face-o ei ci ne accepta asa cum suntem, cu suferintele si framantarile personale. Sunt acele persoane dispuse sa ne ofere timp si rabdare, sa ne asculte, sa ne spuna o vorba buna sau sa ne intinda o mana de ajutor. Este mare lucru sa accesam aceasta resursa. Stiu ca unii nu o fac de frica judecatii, a “barfei”. As spune ca merita sa “riscam” daca avantajele depasesc minusurile. Nu toti oamenii au abilitatea de a-i asculta deschis pe ceilalti si exista acea gandire din popor ca “Oare cum poate gandi/face asa?” insa, pentru ca “Sunt om și nimic din ce e omenesc nu-mi este străin.” (Terentiu), fiecare trece, cel putin o data in viata printr-un moment de rascruce si are nevoie ajutor, de un sfat sau pur si simplu de a fi ascultat si poate intelege cum este sa fii intr-o astfel de situatie.

Sa ne indreptam catre oameni si sa lasam falsa independenta deoparte, caci doar impreuna putem merge mai departe pe drumul vietii!

Din viata January 3, 2022 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Sensul vietii

Viata este un cumul de clipe placute si neplacute, este un cumul de framantari, iluzii si vise, este un cumul de fapte si realizari… De multe ori in viata ajungem la acea multumire care ne face sa simtim ca plutim si sa afirmam cu incredere: “Sunt fericit!” ca dupa o vreme sa realizam ca a fost doar o stare de moment. Avem parte insa in viata si de evenimente mai putin placute care ne fac ne sa ne intrebam care este sensul ei; si acestea sunt momente trecatoare.

Pentru a simti implinirea, viata ne ofera pe langa fericire si clipe care sa ne aduc in suflet indoiala, tristetea si chiar nefericirea si disperarea. Cum oare am simti bucuria zilelor frumoase daca nu am avea parte de zile innorate? Cum oare ne-am bucura de lumina zilei daca nu am face cunostinta cu intunericul noptii? Cum oare am sti ce bine este cand suntem sanatosi daca nu am avea si zile in care simtim durerea si neputinta fizica? Cum oare ne-am bucura de reusita daca nu am simtit niciodata esecul sau cum am spune ca viata are sens daca nu am avea momente in care nu am sti care este sensul ei sau in care ne-am indoi ca ea ar avea vreunul?

Pentru fiecare dintre noi exista un sens insa maniera in care ajungem la el este diferita. Sensul se gaseste in noi, in alegerile noastre dar si in modul in care fiecare dintre noi experimenteaza ceea ce ii este dat. Pentru o bucatareasa sensul este acela de a multumi pe cei care apreciaza mancarurile bine gatite, pentru un scriitor sensul este de a oferi bucurie si incantare cititorilor lui, pentru un medic sensul este de a ajuta si alina sufletele pacientilor, pentru un muzician sensul este de a oferi placere celor care il asculta, pentru un profesor sensul este de a sadi samanta cunoasterii in elevii lui si lista poate continua. Pana la urma sensul vietii fiecaruia dintre noi sta in a face bine, a aduce bucurie, a sprijini si in final a ne pune in valoare potentialul. De aceea este atat de important pentru fiecare dintre noi ca, pentru a-si descoperi sensul sa isi descopere si recunoasca mai intai valoarea.

Exita oameni nefericiti care doresc altceva decat au, care uitandu-se in curtea vecinului considera ca altii au si pot mai mult decat ei. Aici insa discutam despre acceptarea a ceea ce pot si a ceea ce nu pot, a ceea ce au si a ceea ce nu au si despre valorificarea a ceea ce le-a fost dat. Intalnesc persoane nefericite care considera ca au mai putin, ca s-au nascut cu mai putine talente, ca nu sunt capabile sa realizeze ceva. In cazul lor, o simpla privire introspectiva: “Ce as putea face cu potentialul pe care il am? Cum mi-as putea exersa abilitatile pentru a scotate ceea ce este mai bun din mine incepand de acum asa incat ceea ce fac sa conteze?” i-ar putea scoate din zona de nemultumire si lamentare si i-ar orienta catre zona de actiune, pentru ca doar actionand putem reusi si ne putem gasi un sens. Uneori actionam si eforturile noastre dau gres. Nu ne place, dar in felul acesta, actionand, avem multumirea ca macar am incercat.

De aceea copiii sunt fericiti, pentru ca fac mereu ceva, sunt curiosi, invata, experimenteaza. Copiii tristi sau copii pe care ii catalogam ca nervosi, agitati, rebeli sunt cei carora le sunt frante aripile de cate ori incearca sa experimenteze ceva nou de parinti care traiesc cu frica ca cel mic ar putea pati ceva rau sau de parinti care vor altceva pentru ei si ii orienteaza in alta directie decat simte copilul. Copiii au nevoie sa experimenteze la fel cum si noi avem nevoie sa experimetam, sa invatam, sa ajungem la o profunzime a cunoasterii, sa ne descoperim si redescoperim potentialul in fiecare moment al existentei noastre.

Sensul vietii poate fi variabil. Uneori simtim ca am gasit sensul iar alteori avem impreisa ca l-am pierdut sau ca o luam de la capat in cautarea lui. Este posibil ca sensul vietii noastre sa fie la un moment dat acela de a da sens vietii altora poate fara sa stim prin faptele pe care le intreprindem, convingerile pe care le promovam sau bucuria pe care o aducem in vietile altora.

Sensul vietii se gaseste in visele si dorintele noastre, in ceea ce infaptuim, in actiunile noastre, in nevoia noastra de a oferi dar si de a primi, in ajutorul pe care il dam dar si in cel pe care-l primim, in binele pe care-l facem si-l sadim zilnic in tot ce realizam si nu in ultimul rand in curajul de a evolua.

Din viata May 29, 2021 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Ce facem cu batranii nostri?

Saptamanal ma intalnesc la cabinet cu apartinatori (parteneri de viata, copii, nepoti) ai persoanelor aflate la varsta a treia. Vin si se plang de dificultatea de a ingriji o persoana bolnava, dependenta, de cele mai multe ori aflata la pat si de sentimentul de neputinta care este accentuat de lipsa resurselor de a se ocupa de aceasta – resurse materiale si de timp dar si fizice (si aici ma refer la a nu fi dotate cu forta fizica necesara de a ridica un bolnav, a-l spala etc.). Ii intreb, ca de fiecare data, daca s-au gandit la varianta de a cauta un sprijin specializat – asistent medical sau/si infirmier care sa vina zilnic la domiciliul bolnavului, sa ajute, o persoana permanenta care sa locuiasca cu acesta sau de a se orienta catre un camin de batrani. Pentru unii sunt imposibile toate variante din cauza lipsei banilor. In cazul altora, care dispun de resurse financiare, intervine sentimentul puternic de vina asa incat de cele mai multe ori primesc acelasi raspuns: “Da, dar cum pot sa fac asta? Nu il pot abandona dupa ce intreaga viata a muncit si a fost un om bun!”.

In varianta fericita, apartinatorii sunt mai multi: copii, eventual cativa nepoti care se ocupa prin rotatie de persoana dependenta. Este spiritul acela comunitar in care parintii traiesc in aceeasi gosodarie sau sat cu parintii lor, cu copiii si nepotii. Cand cineva pica, ceilalti fac cu randul, gasesc o formula sa se suplineasca unul pe celalalt pentru a fi de ajutor.

In majoritatea cazurilor insa suntem mult mai putini si rasfirati. Multi batrani au copii de multi ani plecati de acasa, uneori plecati din tara si cu multe responsbilitati pe cap. Unii, nici nu au copii sau alti apartinatori si au ramas pe mana vecinilor binevoitori sau a unor rude foarte indepartate.

Au fost vremuri in care era considerata o crima solutia de a duce bolnavul la un centru pentru batrani sau de a-l proteja lasand pe altcineva sa se ocupe de el. Din pacate realitatea vremurilor noastre e alta. Cel mai des ma intalnesc cu situatii nefericite in care apartinatorul este sotia, sotul sau copilul de peste 60/70 de ani, ajuns si el la varsta la care are nevoie de ajutor. Multi se gasesc in postura de a ingriji o alta persoana adulta cu care in majoritatea cazurilor nici nu se pot intelege din cauza nivelului de deteriorare mentala sau a altor cauze specifice neputintei (razvratire, incapatanare, refuz, inversunare, agresivitate, invaliditate). Chiar si in aceste cazuri tendina de a merge inainte si a-i fi celuilalt alaturi “pana la moarte” este prezenta fara a vedea riscul de a nu putea oferi ajutor specializat.

Aici intervine partea rationala a psihologului din mine care pune intrebarea: “La ce va ajuta sa va chinuiti daca va dati seama ca veti pica si dumneavoastra? Atunci cine va va ajuta pe amandoi?” sau, in cazul celor care mai au cateva ajutoare: “Acum, ca va dati seama ca ati ajuns la limita capacitatilor fizice , cum va impacati cu ideea ca fiul/fiica dvs. va trebui sa va aiba in grija pe amandoi?”. Stiu, este o intrebare dura insa dincolo de egoismul aparent este important sa vedem altruismul fata de propria persoana si fata de cei apropiati.

La ce ajuta sa te sacrifici pana nu mai ai energia sa te ajuti nici pe tine si implicit, nici pe celalalt? Oare mitul lui Romeo si Julieta isi mai are rostul in vremurile acestea? Oare ideea impamantenita, mostenita din mosi-stramosi ca “trebuie sa ma sacrific cu orice pret pentru ca m-a crescut/a fost alaturi de mine la greu/m-a iubit.” este rationala si adaptabila zilelor noastre? Oare cu adevarat parintii/bunicii ne cresc cu ideea de a ne rezerva un viitor ingradit de neputinta, in care sa ne chinuim impreuna? Stiu, in unele familii, copiii vin pe lume cu misiunea de “a fi cineva care sa aiba grija de mine la batranete”, lucru justificat pana la urma de misiunea morala de a fi alaturi de cei dragi. Expresia “cel care are grija de mine la batranete” a fost insa interpretata gresit si chiar confundata cu ideea de abandon a vietii proprii in favoarea celuilalt. Aceasta expresie nu face decat sa intareasca sentimentul de vinovatie in randurile celor care se gandesc la o alta solutie decat a ingriji personal bolnavul. Lucurile stau insa total diferit pentru ca a fi alaturi si a avea grija de sotul/parintele/bunicul aflat la nevoie poate insemna si a gasi cea mai buna varianta din acel moment fara a lasa totul (serviciul, uneori copii, rostul vietii prezente sau chiar viata) pentru a te dedica ingrijii permanente a celui aflat la nevoie.

Am vazut multi bolnavi la domiciliu, ingrijiti de persone angajate care mi-au soptit printre usi: “Doamna, nu mai pot. Voi renunta.” si am inteles – oricat de tanar si in putere esti, a ingriji o persoana aflata la pat este foarte dificil. Am fost si in multe centre de batrani si ceea ce pot spune este ca centrele de azi nu mai sunt “azilele” de ieri. Personalul este in mare parte dragut, prezent, atent, ofera ajutorul imediat si specializat, in functie de problematica fiecarui pacient si, cel mai important, comunica cu familia. Sunt respectate orele de masa si de medicatie, specifica fiecaruia. Oamenii pot comunica unii cu ceilalti (sigur, cei care nu sunt diagnosticati cu dementa severa), au posibilitatea de a se simti impreuna, de a gasi in jur oameni ca ei, cu aceleasi suferinte si aceleasi nevoi, au un mediu in care sunt tratati cu respect.

Faptul ca aflati int-un astfel de punct de decizie ne gandim la varianta caminului de batrani sau a unui ajutor din afara nu este egoism, este o dovada de responsabilitate, este grija pentru cel aflat la nevoie, este dorinta de a-i fi alaturi cu resursele pe care le avem in acel moment si in nici un caz abandon, asa cum am fost educati zeci de ani sa credem.

Din viata Pentru suflet May 8, 2021 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Trecatori prin viata

Irvin Yalom este autorul meu preferat. Prima carte pe care am citit-o, in urma unei recomandari, a fost “Privind soarele in fata”. Supervizorul ne-o recomandase in ideea de a avea o directie de tratament pentru pacientii care se confrunta intens cu anxietatea de moarte. Am fost foarte impresionata atunci in primul rand de omul din spatele scriiturii, un OM, asa cum inteleg eu acest univers: intelept, impaciuitor, asumat, grijuliu, care priveste cu compasiune si intelegere, care iubeste oamenii neconditionat si care gaseste un mod de a se bucura de viata si de tot ce ii ofera ea intr-un fel in care, la finalul vietii, sa nu aiba regrete. Ar fi mult mai multe de spus despre omul Yalom insa ma voi opri aici. Mi-am gasit intre timp si raspunsul la intrebarea: “De ce nu am avut interesul de a-i citi toate cartile avand in vedere ca il pretuiesc atat de mult?” – pentru ca as vrea sa fie pentru mine nemuritor, pentru ca as vrea sa stiu ca mai ramane ceva neatins din ceea ce a putut el oferi societatii pana acum, ca atunci cand mai lasam o bucatica de ciocolata pentru mai tarziu ca sa stim ca ne vom mai intalni cu bucuria de a gusta din nou din acea placere.

Yalom m-a inspirat intotdeauna asa ca m-am trezit in aceasta dimineata, in prima zi de Paste 2021, cu multe impresii pe care ma grabesc se le scriu pentru ca altfel stiu ca se vor diminua. As vrea sa punctez tot ce simt acum legat de impactul pe care ultima lui carte, “O chestiune de viata si de moarte”, se asociaza cu simtirile mele din ultimii ani si de acum. Apropo de ce scriam mai devreme, stiu ca ii pot citi toate cartile si apoi, peste ani, sa le reiau si sa mi se para noi – asa functioneaza memoria noastra iar Yalom m-a linistit un pic in aceasta privinta cand scria ca a inceput sa isi reciteasca unele carti iar unele idei le redescoperea parca pentru prima data.

Si de data aceasta m-am convins ca nimic nu e intamplator. Comanda ultimei lui carti, “O chestiune de viata si de moarte”, trebuia sa imi imi vina la Bucuresti insa pentru ca nu a venit la timp iar alaturi de aceasta carte mai aveam alta pe care doream sa o ofer la Suceava, unde imi voi petrece sarbatorile, a trebuit sa vorbesc la editura sa mi-o trimit aici. Sigur nu as fi luat cartea cu mine daca ar fi ajuns in Bucuresti pentru ca de obicei aici imi iau beletristica, romane usurele care sa ma ajute sa ma relaxez si sa ma detasez cu totul de ceea ce fac la cabinet. In plus imi place sa savurez cartile lui Yalom in liniste.

Cand vin la Suceava ma bucur de un pic de rasfat, mai ales din partea mamei mele care nu ma prea pune la treaba si ma asteapta cu tot felul de bucate alese, cum numai ea stie sa le faca. Nici soacra mea nu ma solicita prea mult desi o rog sa imi spuna la ce ar avea nevoie sa o ajut (nu prea sunt obisnuita sa vin si sa stau cu atat mai mult cu cat stiu ca si mama si soacra mea au muncit toata viata si au avut parte prea rar de momente in care sa fie rasfatate). Cu toate acestea, am profitat un pic de timpii in care rugamintile mele de a fi orientata catre o treaba ce necesita ajutor au fost neglijate si am inceput sa citesc. Am inceput sa citesc in vinerea mare si am finalizat citirea cartii inainte de a merge la biserica, la Inviere. Interesant moment pentru a cititi o astfel de carte scrisa de Yalom si sotia lui, Marlyn Yalom. Aceasta i-a propus acest proiect cand a realizat ca din cauza unui melanom zilele ii erau numarate. Irvin Yalom este un autor care a abordat din plin problema mortii si a anxietatii cauzate de moarte in cartile sale iar acum a abordat-o din perspectiva trairilor lui si a celei care i-a fost sotie mai bine de 70 de ani. Am cunoscut o mica parte si din sotia sa, care a scris foarte frumos despre cum a inteles ca “acum este momentul” sa moara si s-a aratat atat de impacata cu asta. Nu vreau sa detaliez mai mult din ceea ce am citit, las pe cei interesati sa o faca si sa o simta din perspectiva lor. La cateva minute dupa ce am terminat de citit cartea am plecat la biserica.

Sambata mare a fost o zi incarcata emotional. Fusesem la mama unde am finalizat salata boeuf. Imi place sa fac alaturi de ea chestii, la bucatarie. Ma simt ca in copilarie cand stateam impreuna si in timp ce eu tocam diverse si ea le pregatea, vorbeam despre viata. Eu aveam de gand sa merg la cimitir la bunicii mei, la tata si la bunicii sotului insa nu prea stiam in ce ordine si in ce momente ale zilei asa incat am lasat lucurile sa se intample. Undeva, in adancul sufletului, as fi vrut sa merg doar cu mama la ai nostri, sa o simt langa mine si sa readuc in simtiri efectul vremurilor trecute. Dupa finalizarea treburilor gospodaresti mama mi-a propus sa mergem la cimitir la bunici si apoi la tata si am primit cu bucurie. Puteam reuni familia intr-un altfel de mod. Am aranjat un pic mormantul bunicilor, le-am aprins cate o lumanare apoi am depanat cateva aminitiri despre ei si “le-am povestit” despre ce s-a mai intamplat in vietile noastre. Ei nu mai sunt fizic dar parca, undeva in sufletul nostru si eu si mama ii consideram vii. Mama i-a respectat foarte mult si i-a iubit. Imi povesteste cat de mandra era sa mearga pe drum alaturi de tataia, bunicul meu. A avut o sensibilitate pentru el. Din respect pentru ei, dupa ce a murit bunicul si bunica a cazut la pat, ultimii 8 ani si i-a petrecut ingrijind-o. Am tinut mult la bunicii mei. Cred ca si dragostea este parte din educatie si se invata de la parinti. Am vazut ca parintii mei se purtau frumos cu ei si i-am iubit si eu, in felul meu de nepoata. Mama mi-a spus cumva, la un moment dat, ca la cimitir la bunicul meu nu am fost sa aprind o lumanare pana sa moara tata. Atunci am realizat ca asa e, nu am fost, desi l-am purtat mereu in suflet cu bucurie si recunostinta pentru dragostea si admiratia pe care am simtit-o din partea lui. Am simtit ca ma iubeste neconditionat. Nu am stiut ce sa ii raspund mamei atunci – nu mi-am pus problema ca ar fi trebuit sa merg pana am simtit sa fac asta dupa moartea tatalui meu. De atunci, de cate ori vin in Suceava, “ii vizitez” pe toti.

Apoi am mers la mormantul tatalui meu. De mai bine de 2 ani, de cand tata a plecat dintre noi, atat de neasteptat, am simtit ca am dat nas in nas cu moartea intr-un fel in care nu am perceput-o niciodata. Atunci am fost lovita crunt de ideea mortii iminente. Atunci mi-am dat seama ca nu mai am scapare. Pana atunci eram o visatoare. Pana atunci am simtit doar tinerete si, desi aveam deja copiii, ma simteam si eu unul, chiar daca eram departe de parinti de mai multi ani. Cand tata s-a dus am simtit cum fizic se rupe ceva din mine si se duce odata cu el. Ma alin cu gandul ca el traieste prin mine si va mai trai prin nepotii lui si sper prin stranepoti si tot asa…

De cand tata s-a dus am inceput sa ma vad in oglinda. Pilelea mea nu mai arata la fel, a fost brazdata de riduri care vor ramane mereu acolo si se vor adanci; corpul, nici el nu mai are tonusul de altatada. De cand a murit tata observ ca nu mai am energia pe care o aveam in trecut si elanul de a face lucruri insa ma bucur de un mod de a vedea lucurile mai asezat si mai putin incarcat de emotii disfunctionale (mai am de lucru, dar sper ca merg spre bine). De cand nu mai este el am realizat ca am trecut de 40 de ani, adica de jumatatea vietii – asa gandesc desi nu se stie niciodata – si am inceput sa fiu atenta la trecerea anilor intr-un mod in care nu o faceam pana atunci.

In aceasta noapte, de Inviere, am ascultat cu mai mare atentie cuvintele preotului. Mi-a ramas in minte ideea ca in aceasta comuna, Bosanci (stam la socrii mei cand venim aici), lucurile nu mai sunt ca in trecut: se nasc 10/20 copii si mor 60, ca satul e imbatranit. Il suprind pe sotul meu, la un moment dat, tresarind intr-un mod in care nu-l mai vazusem pana atunci. Pe drum, in timp ce ne indepartam de biserica, il intreb ce a vrut sa exprime in acel moment si imi directioneaza atentia asupra unor copii care se joaca (vreo 5, poate 6): “Vezi copiii aceia? Acum mai bine de 25 de ani erau foarte, foarte multi. Imi placeau foarte mult noaptile de Inviere. Ne intalneam la biserica si ne jucam. Vezi cati copii sunt acum?”.

Trecem mai departe insa meditez la cum se schimba lucrurile. Ce este greu in pandemia asta este nu ca lucurile s-au schimbat, pentru ca lucurile se schimba oricum si inevitabil, vrem nu vrem – schimbi masina, casa, domiciliul etc. – le schimbi, insa intr-un ritm pe care ti-l doresti si pregatesti din timp. Ce este cu adevarat greu e ca de data aceasta s-au schimbat prea brusc. Este greu, de asemenea, sa te reintalnesti cu locuri ale copilariei si sa vezi ca ele nu mai sunt la fel cum le-ai lasat. Desi noi venim de cateva ori pe an la Suceava, cand venim mintea noastra irationala tinde sa perceapa lucurile ca fiind asa cum le-a lasat cand eram copii si cum le avem inca in memoria noastra. Cred ca e tot un fel de anxietate de moarte aici: daca lucurile raman la fel inseamna ca si noi ramanem la fel, adica nu mai imbatranim.

Mergem catre cimitirul unde se afla inmormantati bunicii sotului. Pentru o fractiune de secunda ma gandesc sa-l las doar pe el sa mearga – eu i-am cunoscut mult prea putin – apoi ma cert pe mine: “Cat pot fi de egoista sa gandesc astfel!“. Sunt sotia lui si sigur ma doreste langa el, asa cum si eu simt si il doresc langa mine si in momentele bune si in cele dificile. Stam in fata mormintelor si recitim numele, data nasterii, anul decesului. Asa cum mentioneaza si Yalom in cartea lui si cum observasem si noi de mai multi ani, barbatii care raman vaduvi si care au avut o viata buna alaturi de sotiile lor se duc destul de repede. Ei au trait peste 80 de ani iar bunicul s-a stins la 9 luni distanta de bunica care a murit intr-un mod neprevazut. Au ramas in mintea si sufletul sotului meu cu imaginea ca au avut o viata frumoasa impreuna: “S-au inteles. El o iubea si respecta tare mult.“. In drum spre iesirea din cimitir observ o femeie care pune o lumanare si plange langa un mormant vecin. Sotul ma ia de mana cateva secunde pana la masina si ne indreptam tacuti spre casa. Am simtit un nod in gat tot drumul si m-am abtinut mereu sa nu izbucnesc intr-un hohot de plans.

Ce suntem noi oamenii? Ce este viata? De ce este ea? Putem avea tot felul de pareri. Nimic nu e sigur. Sigur e ca suntem si ca suntem trecatori prin viata si sigur pentru cum o simt eu este ca cea mai mare bucurie in viata asta este sa fiu aproape de oameni dragi. Nimic nu ma bucura mai mult decat sa fiu laolalta cu semenii, sa ne punem sufletul pe tava, sa ne sprijinim si sa facem lucuri impreuna, sa ajungem la acea conexiune si bucurie sufleteasca ca suntem. Uneori trimit multumiri in gand celor care au facut si fac parte din viata mea si sunt recunoscatoare pentru tot ce au sadit ei in mine.

Pentru suflet December 31, 2020 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Ganduri de sfarsit de an…2020

A fost un an greu pentru intreaga oamenire. La ce concluzii am ajuns pana in prezent si ce am invatat sau mi s-a reconfirmat in acest an:

Ca cea mai mare crestere si dezvoltare emotionala si spirituala are loc atunci cand trecem prin incercari dificile.

Ca fiecare om trece prin greutati in felul lui si ca doar acceptarea, empatia si respectul pentru oameni ne ajuta sa nu intram in patima criticii sau sa ne pozitionam neaparat de o parte sau de alta a unei tabere pastrandu-ne ratiunea, echilibrul si in acelasi timp valorile morale si parerile personale, fara sa incercam sa ni le impunem si fara sa rupem relatii pentru ca altii gandesc diferit de noi.

Ca unele credinte puternice pot fi zdruncinate din radacini in functie de context si situatiile de viata prin care trecem si ca asta ne poate face sa devenim mai toleranti sau dimpotriva, mai razvratiti sau intransigenti.

Ca apropierea pe care ne-o ofera relatiile este cel mai de pret dar al vietii.

Ca lumea este intr-o continua miscare, totul se transforma, insa putem accepta asta atunci cand incepem sa vedem si lucurile bune care urmeaza marilor transformari.

Ca a fi recunoscator si a multumi celor care fac parte din viata noastra si mai ales ne-au fost alaturi cand am avut nevoie este un lucru foarte pretios, atat pentru sufletul celuilalt cat si pentru al nostru.

Ca fericirea nu se cumpara, nu se vinde, fericirea sta in noi si in modul in care ne raportam la fiecare experienta dar si la lucrurile aparent fara insemnatate peste care in mod obisnuit trecem fara sa le bagam in seama, sa le apreciem si pretuim doar pentru ca le consideram “normale” sau avem impresia ca “ni se cuvin”.

Ca uneori este foarte dificil si chiar imposibil sa vedem ceva bun in ceva tragic; atunci tot ce ne ramane de facut este sa ne acceptam durerea pentru ca doar asa o putem face mai usoara.

Ca impreuna este mai usor de depasit orice necaz iar “impreuna” poate fi simtit intr-o vorba buna, un sfat dat la nevoie sau in simpul fapt de a fi (cu sufletul) alaturi de celalalt mai ales in momentele grele, aceasta atitudine facand parte din esenta fiintei noastre umane.

Fiacare om are un interes personal insa interesul majoritatii este prioritar, pentru ca el va salva pe cei mai multi dintre noi.

Ca legile oamenilor pot fi simtite ca ingradind libertatea insa libertatea din suflet si din gandire nu o poate lua nimeni iar spiritul poate zbura in voie oriunde isi doreste el asa incat sa usureze momentele dificile.

Ca libertatea de a ne exprima parerile ramane vie si asta ne poate ajuta, o data in plus, sa simtim ca traim si sa putem fi sprijin si pentru altii care au nevoie de un alt punct de vedere.

Ca este important sa avem un scop insa nu atingerea lui este prioritara cat drumul parcurs catre el.

Ca daca ne propunem sa vedem lucrurile bune fara a nega si existenta celor mai putin bune, putem face fata provocarilor mai usor.

Ca, desi intentiile noastre sunt bune, nu putem fi sprijin pentru cineva decat daca el vrea cu adevarat sa se ajute pe sine; impunandu-ne punctual de vedere, nu facem decat sa obtinem reactii exact opuse.

Ca prietenii adevarati sunt cei care raman langa noi chiar daca parerile noastre difera, fara sa ne critice sau sa ne indeparteze; prieteniile se bazeaza in special pe respectul oferit celuilalt.

Ca atunci cand nu suntem pe aceeasi lungime de unda cu cineva si orice demers de comunicare da gres, este cazul sa apelam la constiinta si analiza pentru a putea observa din exterior ce se intampla, sa ne permitem sa punem distanta necesara traversarii unui impas care altfel s-ar putea transforma intr-o ruptura definitiva.

Ca desi incercam sa aducem in prezent frumusetea vremurilor trecute, maturitatea consta si in a lasa in urma anumite momente frumoase pe care sa le putem accesa doar ca amintiri, fara sa devenim prizonierii trecutului; doar asa putem face din prezent un alt timp de calitate.

Ca ne putem bucura de natura si de tot ce ne ofera ea in orice moment al anului.

Ca luand lucrurile asa cum sunt, cu bune si cu rele, putem iubi si pretui fiecare moment si ne putem bucura cu adevarat de ceea ce inseamna viata.

Ca merita sa ne iubim pe noi mai mult, permitandu-ne sa ne bucuram de fiecare clipa a vietii, fara sa mai anticipam ce va urma sau sa traim doar din asteptari, pe principiul “Astept sa treaca… ca sa ma linistesc.” sau “Astept sa vina… ca sa ma bucur.”, “Ma astept ca celalalt sa…”.

Ca avem puteri nebanuite, fiecare dintre noi; este necesar sa ne amintim asta mai des pentru a putea merge cu incredere inainte.

Viata este un cumul de momente si de trairi. Pe unele le putem alege, pe altele trebuie sa le luam asa cum vin. Cred ca pe langa alte invataturi care s-au mai desprins din acest an sau se vor mai desprinde, pe parcurs, cea mai mare invatatura este faptul ca nu avem control deplin, ca oricat ne-am zbate, controlul este doar o impresie si ca ceea ce putem avea este realitatea imediata, indiferent cum este ea si modul cum ne raportam la ea.

Din viata Probleme de natura psihica November 20, 2020 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

De la o tuse usoara la psihoza

M-am gandit un pic daca sa scriu aceste randuri, cu atat mai mult cu cat suntem suprasaturati de acest subiect, insa pentru ca tot am meseria pe care o am si la cabinet ma intalnesc cu diferite povesti de viata si in acest context, de pandemie, cu puncte de vedere diferite pentru ca oamenii vad aceeasi realitate dar cu ochi diferiti, am hotarat sa exprim ceea ce am constatat eu pana in punctul in care suntem acum.

O voi lua cu inceputul: din martie si pana acum ni s-a transmis pe toate canalele cat de periculos este acest virus si ca trebuie sa stam acasa ca sa nu il luam. Ni s-a creat o idee si o imagine despre acest virus, ca fiind ceva extrem de periculos. De atunci si pana in aceasta luna (noiembrie), am mai aflat diverse lucruri despre el: in ce conditii riscul de contaminare este crescut, ca unele persoane pot fi asimptomatice, ca exista un tratament pentru cei cu simptome usoare, ca exista altul pentru cei cu simptome medii si severe, ca e important sa actionam imediat daca observam o anumita simptomatologie.

Am observat ca exista mai multe tipuri de atitudini fata de virus: exista o categorie de oameni care din martie si pana acum nu a iesit din casa decat in situatii de extrema urgenta, oameni care au fost atenti si au respectat masurile care se impun mentinand un nivel de vigilenta echilibrat si oameni care in continuare nu respecta regulile decat pentru ca li se impun si de frica amenzii.

Ma voi opri aici la categoria celor care sunt extrem de panicati si care au dezvoltat o adevarata psihoza cu privire la pericolul pe care il vad in acest virus – psihoza in sensul de a vedea in virus un pericol mai mare decat este in sine, de a crede ca pot sa il contacteze imediat ce ies din casa sau chiar scot capul pe geam sau de a fi convinsi ca, in caz ca ar exista riscul imbolnavirii, nu mai au nici o speranta de viata. Aceasta categorie de persoane ajung sa nu mai faca diferenta intre ceea ce reprezinta in mod real acest virus si realitatea curenta, fiind extrem de rezistenta la contraargumente sau la puncte de vedere diferite.

M-am intrebat daca aici este o problema a oamenilor in mod specific sau o problema a modului in care autoritatile si presa au prezentat problema. Cred ca este si una si alta. Persoanele vulnerabile, care si inainte de pandemie aveau o serie de simptome de natura anxioasa sau depresiva sau o personalitate emotiva au inregistrat o crestere a nivelului de anxietate si de depresie pe fondul urmaririi stirilor negative in fiecare zi, a rememorarii unor scene negative vazute sau auzite, a tendintei de a discuta cu ceilalti din jur doar despre acest subiect. De cealalta parte, autoritatile si presa au prezentat zilnic cifre, imagini, informatii uneori poate mai mult decat este necesar, mentinand la un nivel inalt gradul de panica.

In anxietate si depresie apar ganduri de tipul: “Este groaznic ce se intampla.”, “Viata mea s-a oprit aici.”, “Nu pot duce aceasta situatie.”, “Daca lui i s-a intamplat asta e clar ca si mie mi se va intampla, chiar mai rau.”, “Simt ca o iau razna.”, “Virusul ma va ucide” s.a.m.d.. Ruminarea acestor ganduri zilnic duce la intarirea a ceea ce eu acum numesc psihoza prin faptul ca reactiile si comportamentul oamenilor devin desprinse de context, de realitate si de normalitate. Mentinand aceasta gandire de tip catastrofic aceste persoane ajung ca atunci cand sunt nevoite sa iasa din casa sa treaca pe cealalta parte a drumului cand vad un om pe strada desi este bine cunoscut deja ca a avea contact direct cu cineva contaminat nu inseamna a trece pe langa cineva contaminat, au atacuri pe panica daca vad mai mult de 2 oameni pe strada (asociaza silueta unui om cu ceva negativ si periculos), mentin o stare fizica de rau cu senzatie de dureri in piept, gat, cap prin atentia selectiva asupra acestor parti ale corpului dar si prin controlul permanent al temperaturii sau nivelului de oxigen.

Persoanele care din martie si pana acum au mentinut un nivel exagerat de protectie, stand mai mult in casa si avand grija de ele intr-un mod excesiv, isi creaza o lume a lor in care ajung sa vada sigur doar interiorul casei lor si total nesigur ceea ce este in exterior, pe principiul: “Lumea este un pericol. Tot ce este afara este contaminat.”. Asa ajung sa isi intareasca nivelul de anxietate, sa faca atacuri de panica si multi dintre ei sa devina agorafobici, asa incat exista riscul ca si atunci cand nivelul restrictiilor se va diminua urmare a imbunatatirii situatiei, acestia sa mentina un nivel de atentie exagerat si irational si sa mai functioneze, probabil o lunga perioada de timp, dupa aceleasi obiceiuri deprinse acum.

In mod normal, adica RATIONAL, odata ce stim cam ce e cu virusul asta si cam ce ar trebui sa facem ca sa nu il luam dar si ce trebuie sa facem daca il luam, virusul mare si colorat din martie ar fi fost normal sa devina mai mic in ochii nostri, in primul rand pentru ca il cunoastem mai bine. De asemenea, daca ne uitam in istorie, au mai existat virusi si alte bacterii care au afectat organismul uman intr-un mod mult mai agresiv si cu toate acestea s-a gasit o solutie. Acum, in secolul XXI, ne putem pastra speranta pentru o mai rapida depasire a situatiei.

Da, este adevarat, multe persoane sunt afectate in mod real de acest virus si odata cu ele si familiile lor, insa panica si frica generala a dus la situatia in care oamenii isi pierd mult increderea in capacitatea lor de autoaparare, in autoritati dar si unii in altii. Multi au ajuns sa creada ca a merge la medic este rau pentru ca acolo te poti contamina si refuza sa solicite ajutorul medicilor chiar si atunci cand situatia o cere – de aici, cred eu (poate gresesc), si formele grave si chiar mortalitatea ridicata a celor care asteapta o imbunatatire a starii lor de sanatate pana in momentul in care nu mai sunt prea multe solutii. De asemenea, oamenii se feresc unii de altii, pentru ca ni s-a tot spus sa pastram “distanta sociala” – mai corect ar fi fost “distantare fizica” – care s-a transferat din pacate si asupra relatiilor dintre oameni unii dintre ei ajungand sa nu isi mai vorbeasca.

Imi amintesc ca intr-o vreme, citeam zilnic in drum spre scoala, pentru ca era scris pe un panou: “Mens sana in corpore sano.” (“Minte sanatoasa in corp sanatos.”). Imi rasuna in minte si acum aceste cuvinte in momentele in care mai alunec si eu in partea de panica. Cred ca ar fi important ca autoritatile sa inceapa sa ne repete acest lucru, intr-o forma sau alta.

Practic, este foarte important sa punem sanatatea pe primul loc, cu tot ce presupune ea si in afara de a respecta masurile care le luam acum, sa dam atentie si curateniei mintii (sa aducem in mintea noastra si lucruri frumoase, amintiri placute, ganduri pozitive si rationale in acelasi timp), sa ne alimentam sanatos, sa facem sport (stim ca odata cu practicarea sportului hormonii fericirii sunt activati), sa ne odihnim suficient (cunoastem ca stresul scade mult timpul si calitatea somnului), sa ne orientam privirea si auzul catre lucuri care ne plac. Cred ca toate acestea la un loc vor duce la cresterea nivelului de rezistenta a organismului si la o capacitate de a-i face fata mai usor virusului in cazul in care il vom contacta.

Sanatate sa avem, fizica si psihica, si incredere in corpul nostru, ca stie ce face!

Din viata September 16, 2020 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Cum ne imunizam psihic copiii in pandemie

Azi-noapte am avut un vis. Se facea ca eram copil si mama imi spunea sa stau la cel putin un metru distanta de ceilalti, cu masca pe fata, sa nu ma imbratisez cu nimeni, sa evit cat mai mult sa ma apropii de oameni si sa ma dezinfectez cat pot de des pe maini. Brusc, din copilul vesel, prietenos, care se imbratisa cu ceilalti dragi, a trebuit sa devin copilul care si-a construit un zid in fata care sa ma tina la distanta de ei. Noroc ca m-am trezit repede, inainte sa-mi vad copilaria si mai ales viitorul influentat de aceste vremuri. Eu sunt adult si ca adult ma straduiesc, din greu ce-i drept, sa ma adaptez. Dar imi privesc zilnic copiii si ma intreb cum e pentru ei cu adevarat, ce mi-ar spune sufletelele lor mici daca ar putea exprima tot ce simt ele.

Dar hai sa vedem cateva scenarii care au la baza reactii ale adultilor pe care le observ in jurul meu:

Scenariul 1:

– De ce trebuie sa fac toate astea, sa stau departe de ceilalti, de prietenii mei? Eu vreau sa inceapa scoala si sa ma intalnesc cu Alex. De-abia astept sa ne imbratisam!

– Ca sa ramanem sanatosi, sa nu luam si sa nu dam virusul, daca il avem.

– De ce trebuie sa port masca mami??!

– Ca sa nu te imbolnavesti si mai ales sa nu imbolnavesti pe ceilalti. Persoanele in varsta, de exemplu, se pot imbolnavi mai usor. Nu vrei sa ma imbolnavesti pe mine sau pe bunica sau pe bunicul, nu?“

“Sa nu imbolnavesc pe ceialti… pe mama, bunica…?”, isi zice copilul. “E periculos. Daca mor ei din cauza mea?”

Peste cateva zile, bunicul se imbolnaveste si cade la pat din cauza unei probleme de sanatate cronice. Copilul sta zile in sir cu gandul la el, facandu-si fel de fel de procese de constiinta, in felul lui de copil… Intreaba des cum este bunicul, cere parintilor sa il vada, se ingrijoreaza si asta il tine departe de preocuparile lui de copil. Se joaca mai putin, somnul ii este intrerupt de momente in care se trezeste cu inima batandu-i repede, transpirat si incordat. Altadata viseaza cum un deget aratator mare il arata pe el si o voce ii spune: “Din cauza ta s-a imbolnavit bunicul!”. Se trezeste speriat. Ramane cu un puternic sentiment de vinovatie.

Copilul creste mare. Se simte la fel de vinovat insa vina nu mai e atat de vizibila pentru ca s-a transformat intr-o grija permanenta fata de ceilalti, uneori chiar sufocanta. E mereu atent la nevoile celorlalti, sare in ajutor, le spune celorlalti cum sa faca, ce sa faca si mai ales cum sa isi traiasca viata sanatos. Nu intelege de ce unii il evita iar partenerul de viata ii reproseaza ca e prea sufocant in timp ce el considera ca nu vrea decat binele celorlalti, doar este o persoana extrem de responsabila si atenta!

Scenariul 2:

Alteori, copilul devenit adult dezvolta o frica paralizanta de boala. Orice senzatie, oricat de mica – fie ca il doare usor in partea dreapta, spatele, capul – o pune pe seama unei boli grave, sora cu moartea. Ajunge sa isi traiasca viata mergand din doctor in doctor si sa isi analizeze corpul obsesiv. La un moment dat afla ca aceasta preocupare pentru boala are o denumire: ipohondrie.

Scenariul 3:

Copilul se simte respins. Bunicii il privesc de la distanta, cu frica, iar el vede asta in ochii lor. Nu s-au mai imbratisat de luni de zile. Ravneste dupa mana bunicii prin parul lui, insa acesta este doar un vis frumos.

Adult fiind, are momente in care simte ca partenerul/prietenul e distant si atunci revine automat la acel sentiment din copilarie, de tristete, dezamagire, respingere, neacceptare. Sufera in tacere fara sa inteleaga ca asociaza inconstient un gest sau o privire nevinovata a acestuia cu sentimentul respingerii traite undeva demult, in vremea pandemiei.

Scenariul 4:

– Dragule, sa nu te apropii de colegii tai de clasa! Ii saluti de la distanta!

– Mama, dar de-abia asteptam sa ii vad!

– Te rog, intelege! Nu cred ca vrei sa iei virusul!

Copilul, trist, se conformeaza. Daca asa spune mama… plus ca nici el nu isi doreste sa se imbolnaveasca, clar. “Daca asa trebuie… sa stam la distanta…”. Ii e foarte greu insa aceasta este regula si, mai mult, legea. La scoala va sta departe de prietenii lui, dupa ore va merge direct acasa, fara sa mai ramana in parc, ca altadata.

Copilul creste mare. Dintr-un copil sociabil a devenit unul rece, distant. S-a straduit mult sa poata renunta la partea lui ludica si sociabila, sa devina omul de fier, asa incat aceasta atitudine pare parte din personalitatea lui acum. A tinut atat de mult la distanta pe ceilalti incat acum a ajuns “la distanta” de sentimentele celorlalti. E un om fara scrupule. “Taie in carne vie”, cum e zicala. Este un sef dur care nu vrea sa auda ce au ceilalti de zis pentru ca nu il intereseaza.

Scenariul 5:

– Poarta masca!

– Mama, dar cum voi mai vedea eu zambetul doamnei? Este atat de frumos…

– Trebuie sa avem grija sa nu ne imbolnavim, deci trebuie sa ascultam si sa respectam legea! Destul cu explicatiile!

Merge la scoala, cu masca. Se uita in jur. Toata lumea acoperita. Nici un zambet, nici o grimasa trista sau nervoasa sau furioasa sau entuziasta sau dezgustata. Uneori, mai identifica dupa gesturi cand doamna e suparata sau vesela, dar e destul de greu, pentru ca e doar in clasa a I si are nevoie sa vizualizeze mimica celui din fata lui si sa o asocieze cu gesturile.

Copilul devenit adult poate vedea emotiile celorlalti exprimate pe fata lor dar zidul acela din panza parca mai e acolo asa ca ramane destul de insensibil la sentimente. Cel de langa el sufera si ii spune in cuvinte ca ar avea numite asteptari de la el, ar dori sa fie inteles, insa el ramane rece. Partenerii vin si pleaca si el nu intelege de ce nu poate pastra o relatie stabila.

Scenariul 6:

– Spala-te si dezinfecteaza-te dupa fiecare atingere a unui obiect strain!

– Mama, dar uit, nu imi amintesc de fiecare data!

– Obisnuieste-te, altfel te poti imbolnavi!

Copilul mai uita din cand in cand si atunci cand e observat de mama este mustrat, asa ca incepe sa fie din ce in ce mai atent la acest aspect. Inainte se spala pe maini in special inainte de masa si cand intra in casa. Acum trebuie sa umble cu sticluta de dezinfectant dupa el si sa se dezinfecteze mereu.

Copilul devenit adult ar dori sa renunte la acest obicei insa acum este adanc inradacinat in sistemul lui de deprinderi si chiar de valori – “Curatenia inainte de toate!“. A aflat de curand ca acest comportament, de a se spala de cel putin 50 de ori pe zi pe maini si de a se simti in continuare murdar, alaturi de dificultatea de a-si stapani acest impuls are si o denumire: tulburare obsesiv-compulsiva.

Scenariul 7:

– De maine, ne-a anuntat doamna, veti invata online!

– Nu mai merg la scoala…?!

Copilul traieste sentimente contradictorii. E bine sa nu mergi o vreme la scoala, dar pe termen lung, e rau pentru ca nu se mai intalneste cu colegii, nu isi mai urmeaza visurile, renunta la multe dintre planurile de viitor. Invata insa repede ca se poate si asa. Poate face totul de acasa.

Adult fiind, obinuit sa stea mai mult intr-un loc si sa aiba relatii virtuale, dezvolta o stare depresiva asociata cu un puternic sentiment de izolare. La aceasta se adauga si imaginea negativa despre el ca intreg – nu ii place cum arata pentru ca a devenit obez si, desi i-ar face placere sa mai iasa, nu isi da seama cum sa o faca pentru ca este lipsit de abilitatile de a-si gasi lucruri de facut in afara casei si mai ales de a seta o intalnire. Traieste o puternica frica de relationare.

Scenariul 8:

– Trebuie sa porti masca la scoala toate orele si sa stai doar in banca, inclusiv in pauze!

– Cum?!

Copilul se adapteaza si rezista o vreme insa 6 ore cu masca, stand doar in banca, e prea mult pentru el. La un moment dat isi da seama ca cele 5 minute cat profesorul/invatatorul a iesit din sala de clasa, el isi poate lua singur libertatea de a face ce vrea – se ridica, alearga, se imbratiseaza cu ceilalti copii. Astfel, invata de mic sa incalce regulile.

La maturitate, a invatat deja ca legea poate fi “fentata” si ca “se poate si asa”, chiar si in situatii in care se impune respectarea ei.

Scenariul 9:

In alta situatie, adultul submisiv crescut cu acest “trebuie”, invata sa faca doar ce ii spun ceilalti, sa se orienteze in viata doar dupa indicatiile venite dinafara. El traieste sub umbrela “responsabilitatii”, uitand insa de el si de propriile lui nevoi. Devine treptat tot mai nemultumit de viata, trist, abatul si lipsit de placere inclusiv in ceea ce priveste lucruri care altadata il bucurau. A renuntat inca de mic sa ia decizii de unul singur…

Scenariul 10:

– De maine iar stati acasa. Eu merg la serviciu, ca altfel nu am ce sa iti dau sa mananci!

– Dar mama, daca se opreste internetul? Ma pune absent!

– Si ce vrei sa-ti fac? Descurca-te. Mie mi-a ajuns!

Copilul isi doreste sa fie la scoala dar stie ca nu se poate. Ar vrea sa se descurce singur, insa acum e prea mic pentru a le sti pe toate. “Cred ca e prea greu pentru parintii mei… Sunt o povara pentru ei…”

Devenit adult, ajunge o persoana stinghera, cu frica de a nu-i deranja pe ceilalti. In grup, are impresia ca e in plus sau ca e respins.

Aici sunt expuse doar cateva scenarii posibile. Cu siguranta sunt multe altele care pot fi influentate de personalitatea fiecarui copil (cum este fierea lui), de educatie (cum este educat si ce i se transmite), de mediu (ce vede copilul), de gene (ce a mostenit ereditar).

Cum traiesc copiii in pandemie? O parte, mai mari, incearca sa se adapteze, sa schimbe obiceiuri vechi si sa renunte la unele placeri; altii, mai mici, preiau noile reguli ca atare. Ei probabil o vor lua ca pe un dat – “Asa e viata, asa se traieste.”. Ei nu vor sti decat din carti ca s-a trait si altfel. Probabil pentru cei mai mici, in pofida instictelor pur omenesti, de apropiere, joaca alturi de altii, va fi mai simplu: vor invata ca fiecare e cu treaba lui, nu e necesar sa iti faci multe relatii si sa te apropii de oameni. Ba chiar, pentru copiii mai putin sociabili, introvertiti, va fi cu atat mai simplu cu cat nu vor mai fi indemnati de parinti sa isi construiasca relatii sociale. Efectele pot fi diferite insa extreme si, cum bine stim, nici o extrema nu este binevenita.

Care vor fi efectele insa peste ani? Acest “stil autist” de educatie va avea efecte nu doar asupra lor, ca persoane individuale, ci si asupra societatii ca intreg, prin crearea unei distante nu doar fizice ci si emotionale, prin intarirea incapacitatii de a se pune in pielea celorlalti, de a intelege emotiile si sentimentele celor din jur, de a crea contacte si de a lucra in grup pentru un tel comun.

Cum vad eu toate acestea si mai ales ce solutii gasesc in conditiile in care virusul exista si pentru unii poate fi letal?

In primul rand, vorbim copiilor despre virus dar nu inoculam in nici un caz ideea ca el, copilul, poate fi responsabil de imbolnavirea sau chiar moartea cuiva. Ii spunem ca este important sa aiba grija ca el si cei din jurul lui sa fie sanatosi (asta ii spuneam si inainte cand il tineam acasa pentru ca era racit), fara a accentua ideea ca poate fi direct responsabil de imbolnavirea cuiva.
Le explicam ca nu suntem de acord cu toate masurile acestea in conditii normale; acum, fiind insa o situatie speciala si dificila, prin care toti trecem fara sa ne-o fi dorit, ne straduim sa le mentinem fara insa a fi extremi, habotnici in incercarea de a le respecta. Eu obisnuiesc sa le spun copiilor ca “Va trece perioada asta in care trebuie sa ne comportam altfel si sa fim mai atenti. Ne vom invata sa traim cu virusul si la un moment dat ne vom simti mai liberi, chiar si in prezenta lui, pentru ca el nu va mai avea atata putere. Noi avem deja o serie de unelte prin care il putem combate – spalatul pe maini/dezinfectatul inainte de masa sau inainte de a duce mana la ochi, nas sau gura scade mult riscul de contactare a virusului “.
Sa incurajam intalnirile cu alti copii, in aer liber si mentinerea prieteniilor.
Sa nu-i intrebam obsesiv cum se simt – le putem monitoriza starea de sanatate in taina. Parintii isi cunosc si mai ales simt copiii si rare sunt momentele in care nu observa cand ceva se schimba in starea lor fizica.
Sa ii ascultam, sa ii provocam sa ne impartaseasca temerile lor si sa le confirmam faptul ca si pentru noi este dificil sa trecem prin aceasta perioada insa cu rabdare si cu o minima prudenta, ne vom putea bucura si de vremuri mai bune.
Sa aducem cat mai multa normalitate in viata copiilor nostri prin implicarea cat se poate de mult in activitati de care ei se bucurau si inainte de pandemie.

Asa cum avem grija de bunicii bolnavi, este imperios necesar sa avem grija si de sufletelele proaspete si usor influentabile ale copiilor nostri. Ei sunt viitorul societatii noastre. Acum isi formeaza credintele de baza, acum pun baza valorilor si principiilor morale dupa care se vor ghida. Ce vad in jurul lor…? Panica, anxietate, parinti disperati care nu stiu unde si cu cine sa ii lase, parinti care ar vrea cu toata fiinta sa le asigure un parcurs decent insa au ramas fara loc de munca si fara resurse pentru a le asigura suportul educational. Ce ajung…? Adulti stresati, anxiosi, depresivi, inadaptati, delicventi. Stiu ca unii pot deveni mai puternici dupa ce ies dintr-un eveniment negativ,unii devin responsabili, poate prea responsabili, stiu ca se face “selectia naturala” si “cei puternici ies invingatori”, insa, din pacate, nu toti sunt croiti astfel iar un psihic sanatos se sprijina pe o educatie echilibrata, pe modele echilibrate, pe un start sanatos. Deci, care este oare viitorul pe care ni-l dorim pentru copiii nostri si implicit pentru noi? Ce facem cu ei in plina pandemie?

Din viata April 21, 2020 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

Beneficii ale izolarii

Daca in prima faza suntem socati, furiosi, tristi cu privire la turnura pe care a luat-o viata noastra in aceasta perioada vine momentul ca, la un moment dat, sa negociem cu noi si sa vedem ce putem face astfel incat sa ducem mai usor lipsirea partiala de libertate pe care o simtim atat de acut.

Un mod prin care poate fi vazuta izolarea pentru a fi mai putin impovaratoare este acela de a invata sa o privim cu ochi buni. Astfel, asezati fiind la casele noastre, invatam sa traim mai mult in prezent, sa ne indreptam mai des atentia catre ceea ce avem si mai putin spre ceea ce ne lipseste, sa fim recunoscatori pentru lucrurile bune din viata noastra. De asemenea, incepem sa vedem in lucrurile care ni se pareau obisnuite si care credeam ca ni se cuvin, lucruri marete pe care sa le apreciem la adevarata valoare. Astfel, intalnirile cu prietenii, cu familia, iesitul la o terasa, plimbarile, vacantele sunt mult mai pretuite acum decat in trecut.

Sanatatea si libertatea au devenit lucrurile cele mai de pret. Daca am alergat mult timp doar dupa bani, crezand ca doar ei ne pot aduce fericirea, constatam acum ca cele mai de pret lucruri sunt tocmai cele care nu se cumpara cu bani.

Avem ocazia acum sa fim mai mult timp cu noi insine, sa ne cunoastem mai bine, sa ne constientizam propriile neputinte, sa exersam autocontrolul invatand sa imblanzim copilul furios, nerabdator, frustrat sau neputincios din noi, sa exersam gandirea rationala prin care, recunoscand toate aceste emotii, sa identificam resursele si capacitatile de a trece cat se poate de bine peste aceasta perioada. La ce folos sa adaugam mai multa anxietate, neincredere, sa aratam cu degetul vinovatii? Putem avea control sigur doar asupra propriilor noastre actiuni si este important sa gasim acele actiuni care depind de noi si, mai ales, sunt in puterea fiecaruia din noi ca sa ne fie mai bine.

Izolarea ne face mult mai constienti de necesitatea de a fi impreuna si odata cu asta, de importanta de a fi aproape sufleteste de ceilalti, chiar daca nu fizic, de a vorbi cu ceilalti si chiar de a invata sa cerem ajutorul: pornind de la sfaturi la lucruri de care avem imperativa nevoie. Aceasta perioada ne da ocazia sa exersam mai mult calitati ca: empatia, altruismul, disponibilitatea, generozitatea, umanitatea pe care, in zarva vietii, le punem in practica poate mult prea putin.

In aceasta perioada, unii dintre noi reseteaza prioritati si identifica aspectele cu adevarat importante in viata lor, realizeaza ca pot trai mai bine cu mai putin si ca pot gasi fericirea in lucruri mici. Altii reiau proiecte blocate de mult din cauza lipsei timpului, incep unele noi sau se folosesc de timpul petrecut acasa pentru a se implica in diferite hobby-uri.

Aceasta perioada ne face sa devenim modesti, capabili sa acceptam ca nu suntem invincibili. Viata este imprevizibila iar acum suntem mai constienti de acest lucru decat am fost de obicei. O parte dintre rezultatele actiunilor noastre au fost si sunt sub controlul nostru, altele nu iar asta nu ne impiedica sa facem tot ce tine de noi sa trecem mai usor peste aceasta perioada provocatoare.

Din viata March 24, 2020 By Ramona-Paula Axenti 0 Comments

O alta lume – cum ma adaptez la statul acasa

Evenimentele actuale ne-au schimbat pe toti, la nivel global, si continua sa ne schimbe. Ne schimba obiceiurile, felul de a privi lucrurile, starea generala si implicit atitudinea fata de viata. Voi raporta la modul in care am trait si traiesc personal evenimentele curente.

Daca e sa urmaresc stadiile in care ne raportam la un stres major/trauma, la inceput, recunosc, am luat oarecum in ras riscul (clar, negarea si-a spus cuvantul), dupa care, vreo doua-trei zile am fost destul de furioasa si iritata din cauza ca am realizat ca nu e de gluma: riscul este major si, in cazul in care doresc sa nu contribui negativ la starea de fapt se impune sa imi schimb rutina zilnica si sa petrec muuulte zile in casa, in aceeasi formula de 3/4 (sotul e nevoit sa mai iasa). Timpul dedicat familei mi s-a parut intotdeauna foarte important iar in zilele aglomerate mai ales intotdeauna ma incerca un sentiment de vinovatie din cauza ca nu petrec prea mult timp cu cei mici . De data aceasta insa, fiind o situatie impusa, nu imi place sa recunosc, dar mi-am cam varsat nervii pe ei in primele zile. La mine, stadiul tristetii a fost impletit cu negarea – cand nu eram iritata, mai primeam cate o intrebare din partea Ioanei: “Mama, de ce esti trista?”.

Apoi, cand am realizat ca nu am alta solutie, am inceput sa derulez in cap avantajele statului acasa. Inafara faptului ca presupune un act de responsabilitate, am incercat sa vad care sunt lucrurile pe care le pot castiga pe plan personal atunci cand stau acasa. Acum simt ca as fi in stadiul de acceptare relativa si spun “relativa” pentru ca stiu ca vor mai exista momente de dificultate in care sa imi zic ca “Nu mai pot!” insa am speranta ca aceste momente vor fi putine. Creierul are nevoie de timp pentru a se obisnui cu situatii neplacute aparute brusc, cu stresul major, frica normala acum si cu limite impuse/autoimpuse, asa incat sunt constienta de importanta acceptarii faptul ca voi mai trece prin momente in care imi va fi greu.

Si acum, pentru ca tot am ajuns in stadiul acesta, relativ salvator, va voi vorbi despre ce descopar in aceste zile si despre cum ma adaptez unui stil de viata diferit decat cel de pana acum, in care timpul este petrecut in special acasa:

Voi incepe cu ce fac chiar acum: scriu – imi place sa scriu dar nu intotdeauna am timp pentru asta si mai ales inspiratie (acum le am pe amandoua) – si, impartasind cu voi aceste ganduri, sper ca pot fi si de folos. In plus, scrisul este un act terapeuti in sine – ma ajuta in aceste momente sa ma eliberez de stres.
Clar, valorific timpul dedicat familiei si copiilor in special: jucam jocuri propuse de ei, ii invat unele pe care de mult ma roaga sa ii invat pentru ca stiu ca imi plac si le-am starnit curiozitatea (table si Rummy) – ma folosesc de acestea ca sa fac si putina matematica aplicata cu Radu (7 ani): “Vezi ce importanta e matematica? Daca nu ai sti matematica, nu ai putea sa joci…”. Sigur, il ajut pe Radu la lectii. In plus, se gasesc jocuri online in care pot fi aplicate cunostintele didactice.

Dansam, facem miscare, cautam bancuri, ghicitori, facem glume si ne amuzam impreuna, privim fotografii si derulam amintiri. Aceasta atitudine ne ajuta si mai mult in cresterea coeziunii si crearea unei stari de bine, foarte importanta pentru sanatate.

Avem si activitati practice, arta, bucatarit (incerc retete noi), implicarea in sarcini casnice. Invatarea implicarii in sarcini casnice este foarte importanta in special pentru copii, in exersarea unor deprinderi sanatoase si a responsabilitatii. Recunosc ca pana acum, ca sa sar peste miorlaielile obositoare si rezistente, preferam sa fac eu in locul lor diferite treburi – acum am timp sa ma tin de ei sa finalizeze ceea ce pot face singuri.

Foarte importante sunt dicutiile cu copiii pe tema situatiei actuale. Nu neglijez faptul ca si ei sunt afectati, ca si mine si sotul meu de evenimentele curente. Noi suntem o familie destul de activa iar natura ne este un mare generator de energie. Pentru noi sunt rare zilele petecute in casa. Profitam intotdeauna de zilele frumoase ca sa stam cat mai mult in aer liber iar izolarea in casa pentru oameni ca noi si mai ales intr-o astfel de perioada este foarte dificila. Cu Ioana, care datorita varstei (12 ani) este mai constienta, discutam la un nivel mai inalt, expicandu-i seriozitatea situatiei, evitand stirile tragice, pentru a nu o panica; cu Radu, care de multe ori pune aceeasi intrebare, parca in dorinta de a ne testa: “Dar noi cand mai iesim afara?!”, e mai complicat, insa a inteles si el ca e important sa avem grija de sanatatea noastra si ca in aceasta perioada iesitul afara nu ne-ar face bine. In plus, regula e regula, trebuie respectata.

In momentele mai incarcate emotional, ma retrag un pic in alta camera, ma reglez si apoi revin alaturi de copii. In cazul in care ei observa (Ioana exprima mai mult decat Radu), nu neg ca sunt si eu afectata, la fel ca si ei, punand accent pe faptul ca e o situatie pentru care se va gasi in final o solutie, care va trece si ca e important ca suntem impreuna si ne avem unii pe altii.

Citesc mai mult decat pana acum, in special carti de specialitate si ma perfectionez cat pot de mult sa imi imbunatatesc stilul de lucru – cel putin in meseria mea, dar sunt sigura ca si in altele, este foarte important. Gasesc raspunsuri la unele framantari ale mele dar si ale unor persoane care mi-au solicitat ajutorul si uneori, datorita acestui fapt, parca ma simt chiar mai desteapta si mai sigura pe mine!

Daca pana in prezent ma cam feream de sedintele online, acum simt o asa mare bucurie ca exista aceasta posibilitate si pot oferi un sprijin si in acest mod!

Exercitiile fizice ma ajuta sa recuperez din lipsa de miscare obisnuita si sa imi mentin corpul cat de cat alert si sanatos.
Ma dezvolt personal. Atunci cand ma voi simti coplesita de “prea multe intalniri”, imi voi aminti cum e sa trebuiasaca “sa ma feresc de ceilalti”, sa fie necesar sa nu ma vad cu nimeni fata in fata, sa apreciez mai mult socializarea, apropierea si aglomeratia din parc.

Sunt mai atenta si sa zambesc cu mai multa bucurie razei de soare care intra pe geam si ma bucur mai mult de ciripitul pasarelelor. Poate ca voi practica mai des sedintele de mindfulness in cabinet, pentru constientizarea starii prezente – par mai utile ca oricand.

Imi exersez mai mult rabdarea, mai ales atunci cand apare plictiseala si simt ca timpul de stat in acelasi mediu e prea lung. Indicatia: “Va trece si asta.” pe care le-o repet deseori persoanelor care apeleaza la sprijinul meu cand apare starea de panica in fata unor evenimente neplacute, mi-am integrat-o destul de bine si eu si e foarte linistitoare zilele acestea. De asemenea, ma ajuta amintirea momentelor frumoase din trecut si imaginarea celor placute care sper ca vor veni.

Vorbesc cu emotiile mele – neliniste, teama, anxietate si le calmez, timpul petrecut acasa, in izolare, fiind un bun prilej de dezvoltare a unor deprinderi noi. Si in aceasta situatie folosesc o fraza pe care deseori le-o spun oamenilor din cabinet: “Fiecare situatie neplacuta prin care treceti este una in care va puteti exersa autocontrolul.” pentru ca da, noi suntem responsabili de modul in care gestionam emotiile si de atitudinea pe care o avem asupra evenimentelor.

Ma folosesc de acest timp pentru a-mi reseta prioritatile si pentru a intelege mai bine care sunt cele mai impotante aspecte ale vietii. Desi stiam, mi se reconfirma faptul ca pot trai cu mai putin si pot gasi fericirea si in lucuri marunte. Intotdeauna am luat dificultatile ca si provocari din care am de invatat ceva despre mine, lucru pe care-l spun si in cabinet celor care cauta sprijin; si acest virus il iau ca pe o provocare si ca pe un mare hop peste care si eu, alaturi de ceilalti, putem trece dar care sigur va lasa in noi niste urme si depinde si de noi ce tip de urme va lasa: urme de furie, revolta sau urme de intelepciune.

Mi se confirma si faptul ca umilinta nu este un defect, este o virtute. Cand spun “umil”, nu ma refer la sentimentul de inferioritate, interpretare data in ultimii ani, cat la a privi obiectiv situatia si a accepta starea de fapt: “Da, imi este frica, este normal sa imi fie frica in aceste conditii si stiu ca unele lucruri sunt inafara controlului meu.”. Imi ramane sa ma rog si sa fac tot ce este necesar pentru a-mi pastra echilibrul si sanatatea in aceste conditii.

Imi exersez autocontrolul si in ce priveste alimentatia – stand acasa ma trezesc deseori in fata frigiderului sau a dulapiorului cu dulciuri. Aman constient, cat pot, mancatul compulsiv si fara a avea senzatia de foame, care m-ar scoate din aceasta izolare cu muulte kilograme in plus. Am observat ca daca trec de primul sfert de ora, mai pot sa rezist pana la masa urmatoare.

Acelasi autocontrol imi e util si in privinta butonarii telefonului mobil mai mult decat este necesar (pentru a lua legatura cu persoanele dragi si a fi corect informata); televizorul nu ma tenteaza in general si nu stau cu el deschis decat daca am de urmarit ceva anume.

Foarte necesara imi este, in aceasta perioada, organizarea, planificarea sarcinilor zilnice, a unei rutine. Pentru mine ar fi foarte dificil sa ma trezesc dimineata si sa ma intreb “Oare azi ce voi face?” Cu o zi inainte, daca nu chiar mai multe, stiu exact ce urmeaza sa fac. In acest fel simt ca am un oarecare control asupra lucrurilor.
Ma folosesc de ritmul mai lent. In general fac totul pe fuga, incercand sa cuprind cat mai multe sarcini intr-o zi si acest lucru, chiar daca imi place, devine obositor uneori. Desi intotdeauna am fost atenta sa imi dedic putin timp mie si nu m-am neglijat in favoarea altor lucruri care am stiut ca mai pot astepta sau nu sunt atat de importante, am simtit in ultima vreme ca imi pierd un pic controlul in caruselul vietii, responsabilitatile cresteau si se tot multiplicau.
Pastrez rutina unor activitati: gatit, curatenie, exercitii fizice, sedinte online, ajutor la teme, citit, jocuri recreative, vizionarea unui serial inainte de culcare etc., mai putin iesiri in aer liber, cu care eram forte obisnuita.
Comunic cu cei dragi mai mult – la telefon, prin mesaje sau video – suportul social este foarte important in aceasta perioada.
Am observat in timp cum forta universului parca conlucreaza cu mintile noaste, asa ca voi scrie si asta aici: descopar iar cat este de important sa am grija ce imi doresc – mi-am dorit unele lucruri pe care acum le traiesc din plin; recunosc, nu as fi dorit sa fiu obligata sa le traiesc in acest fel si din aceste cauze. Nu ma voi opri din a-mi dori, insa voi avea mai multa grija ca dorintele mele sa nu vina din emotii negative cat din cele ale implinirii unor nevoi firesti si sa se materializeze in actiuni asupra carora am control, pe care le voi folosi sa schimb lucrurile in directia dorita si intr-un mod sanatos pentru mine dar si pentru ceilalti.

Ce NU FAC in aceasta perioada: nu privesc la stiri mai mult de 2 ori pe zi. Stiam, dar practicand asta, m-am convins o data in plus ca, fiind oarecum “departe” de realitatea care, sunt constienta ca e cruda pentru unii, canalizandu-mi mai bine si cu folos energia pentru lucruri care imi sunt utile si sub control direct, imi este mult mai bine psihic si sper, ca un folos secundar dar foarte important mai ales acum, imi si intaresc sistemul imunitar datorita unui psihic care lucreaza in favoarea si nu importiva mea.

Uneori ma ia spaima, tristetea si deznadejdea, mai ales cand vad unele stiri negative; ma pun in pielea celor greu incercati (bolnavi, cadre medicale si familiile lor) si apoi, raportand totul la mine, ma bucur ca ai mei dragi sunt sanatosi (sper ca asa sa si ramana) si ca nu am de facut altceva decat sa stau acasa. Comparativ cu situatia acestora, as putea spune ca sunt in vacanta, deci nu am de ce sa ma plang. Cum ar fi sa stau pe un pat de spital cateva saptamani sau doua saptamani izolata intr-o camera mica cu 4 pereti? Noi, cei care stam acasa, chiar nu avem motive foarte serioase sa ne plangem! Totul e sa fim responsabili!

Ca prima concluzie, cred ca pentru noi, cei care stam acasa si nu avem oameni dragi aflati in dificultate, privind aceasta perioada cu acceptare, daca reusim sa trecem cu bine, fara complicatii din punct de vedere al sanatatii, lucru care depinde in principal de noi, este posibil sa ne amintim de “statul acasa” ca de acel timp in care am setat viata pe modul lent si am dat atentie aspectelor cu adevarat importante ale ei: noi insine, cei apropiati si am facut “chestii” pe care nu le-am fi facut atat de mult si intens decat poate in scurtele vacante de vara.