Blog

Zeci de articole

Mesaj catre TATAL meu din Ceruri

Draga talicule, imi este greu sa iti scriu acum cand nu mai esti fizic printre noi si cu atat mai greu cu cat nici in timpul vietii tale nu puteam sa fac asta… Noi aveam un soi special de comunicare… Aveam momentele noastre in care ne spuneam diverse iar tu erai bucuros sa auzi mai ales despre cat de fericita sunt, asa ca am ocolit sa iti vorbesc despre ceea ce stiam ca te intristeaza sau despre situatii pe care puteai sa le  interpretezi intr-un mod distorsionat. Nu am vrut sa te supar niciodata desi stiu ca uneori o faceam, mai ales atunci cand incercai sa scoti mai mult de la mine iar eu iti reprosam ca pui prea multe intebari.

As vrea sa ma mai intrebi acum iar eu sa am rabdarea sa iti raspund desi nici acum nu stiu cat de pregatita as fi… as vrea sa te mai stiu acolo, sa stiu ca existi… Asa pare ca suntem noi oamenii, cand pierdem pe cineva drag incep regretele, ne gandim ca in anumite situatii puteam face mai multe si nu am facut…

Plecarea ta la ceruri mi-a dat o lectie pe care sper sa nu o uit de aici inainte: regretele m-au invatat sa fiu mai atenta si sa actionez cu mai multa incredere in mine asa incat sa nu adaug alte regrete la cele existente, sa pretuiesc mai mult oamenii dragi si sa le arat asta, sa fiu prezenta atunci cand simt ca este nevoie de mine, (ma bucur ca am putut fi alaturi de tine, cat s-a putut, pe ultimul drum al vietii tale – asta m-a eliberat de o mare parte din povara), sa pretuiesc mai degraba timpul petrecut cu cei dragi decat “timpul meu liber”.

Dragul meu, ai fost om iar omul nu e perfect. Nici eu nu sunt perfecta si asta m-a facut sa te judec atunci cand poate nu ar fi trebuit sa o fac. Tu ai stiut mai bine ce ai purtat in suflet si mai ales cum ai putut supravietui durerilor tale. Ceea ce vreau sa iti spun acum este ca micile judecati ale mele sunt nesemnificative pe langa admiratia mea sincera fata de adevaratele tale valori. TU esti cel care m-ai invata ce este iubirea adevarata pentru ca m-am simtit iubita sincer si neconditionat, TU m-ai invatat sa am speranta pentru ca intotdeauna ai fost increzator, TU m-ai invatat sa merg inainte pe drumul meu pentru ca niciodata nu te-am vazut intorcandu-te din drum, TU m-ai invatat sa fiu intelegatoare si toleranta prin puterea exemplului tau, TU m-ai invatat prin modul tau special de a actiona sa fiu ordonata si organizata, TU m-ai invata ca familia este temelia societatii si trebuie sa o respect si sa o pretuiesc indiferent de incercarile prin care trece, TU m-ai invatat sa ofer fara sa am pretentia sa primesc inapoi, TU m-ai invatat ca in viata e nevoie sa te si joci si sa te bucuri de lucrurile marunte pentru ca astfel poti trece mai usor peste greutati, TU m-ai invatat cand e mai bine sa taci si cand e mai bine sa vorbesti. TU esti doar TU si vei ramane mereu in sufletul meu, talicu meu drag.

Poate cuvintele sunt de prisos acum cand nu le mai poti percepe cu simturile tale pamantene dar eu sunt sigura ca vibratia lor va ajunge la sufletul tau cald si bland. Familia a reprezentant pentru tine totul, ai fi facut orice pentru noi, oricand, chiar daca poate nu intotdeauna aveai dispozitia necesara. Am simtit asta in orice clipa, am crescut langa tine avand acea siguranta atat de necesara oricarui copil, ca este un adult langa el si nimic si nimeni nu il poate rani. As fi vrut sa fac si eu pentru tine macar un pic din ce ai facut tu pentru mine, sa simti ca iti sunt aproape si te pretuiesc. Eu nu pot decat sa iti multumesc pentru tot ce ai facut pentu mine, sa iti transmit dragostea si aprecierea mea si sa te rog sa ma ierti daca ti-am gresit cu ceva.

… si pentu ca tu spuneai mereu “Calatorului ii sta bine cu drumul!“, ma gandesc ca poate asa ti-ai dorit sa pleci dintre noi, departe, in orasul de care tu erai atat de legat… In  viata ai fost un om discret, care nu a vrut sa deranjeze prea mult, asa ca te-ai dus repede, atunci cand probabil ai simtit ca ai ajuns la final de drum, luand acel “secret” de care nu ai vrut sa vorbesti cu tine…

Iti doresc un drum lin, usor, iti doresc sa fii bine acolo sus unde esti si daca poti si nu iti cer prea mult, din cand in cand priveste si catre noi si trimite-ne o raza de lumina!

Cu recunostinta,

Ramona

Cand “Vreau neaparat” duce la depresie

Depresia are la baza o multitudine de factori care tin atat de ereditate cat si de educatie si de mediu. Acestia, in corelatie cu evenimente semnificative negative traite in anumite perioade critice de viata, pot duce la o structura de gandire disfunctionala. Am sa ma opresc acum la depresia ca si cauza a unui sistem de gandire si de alegeri in termeni de “vreau neaparat“, indiferent de nevoi si capacitati.

Astfel, distanta semnificativa dintre dorintele noastre si ceea ce avem nevoie cu adevarat poate duce la depresie. De nenumarate ori se intampla sa consumam multa energie incercand sa ne indeplinim unele dorinte iar satisfactia este infima in momentul obtinerii acelui rezultat; asta se poate intampla pentru ca nu am luat in seama din start necesitatea personala si reala de a indeplini acea dorinta. De exemplu, tinem neaparat sa avem un anumit obiect de valoare doar pentru ca unii cunoscuti de-ai nostri il au – mandria personala ne impulsioneaza in acea directie si nu nevoia. Cati dintre noi nu au case frumoase, masini extraordinare, haine de lux dar remarca ca sufletul le este gol, ca se simt neimpliniti, tristi, dezorientati. Apare aici si frustrarea si un sentiment acut de vinovatie: “Am muncit mult, am consumat timp si energie in defavoarea familiei sau a altor activitati placute mie si am obtinut ce am vrut, insa degeaba am toate acestea… nu imi folosesc la nimic.“.

Pe de alta parte exista o discrepanta intre putintele si capacitatile oamenilor. Si aici voi da un alt exemplu: incrancenarea de a merge catre obtinerea unui tel si atingerea lui, fara satisfactii sufletesti ulterioare. Este semnificativ exemplul celor ce ajung sa obtina un job mult dorit dupa multe sacrificii, dar care atunci cand se vad ajunsi acolo se gasesc in imposibilitatea de a face fata cerintelor de serviciu din cauza ca nu si-au evaluat dinainte foarte clar capacitatile psihice sau fizice.

Acestea sunt doar cateva exemple in care gandirea de tip “vreau neaparat” ne poate pune piedica in calea unui trai linistit.

Cauzele psihologice ale tendintei de respingere a celorlalti

Zilele trecute am fost intrebata “De ce oamenii nu au rabdare sa ii cunoasca pe ceilalti si se poarta cu ei in functie de prima impresie? De ce unii oameni te resping din prima fara sa aiba rabdarea sa te cunoasca cu adevarat?

Este o intrebare care framanta in special adolescentii insa nici adultii nu sunt feriti de astfel de experiente care ii nedumeresc. Am sa dau cateva explicatii posibile:

– Oamenii fac asocieri si in functie de acestea se apropie mai usor sau mai greu de ceilalti. In acest caz acceptam sau respingem persoana cu care intram in contact in functie doar de caracteristicile fizice sau de anumite atitudini sau comportamente semnificative pe care celalalt le are si pe care le interpretam in functie de experientele trecute care au fost placute sau nu. Spre exemplu, tindem sa respigem oameni care seamana cu un profesor care ne-a marcat negativ adolescenta.

– Ne apropiem de oameni in functie de propriile noastre nevoi. Astfel se explica de ce persoanele carismatice au in jurul lor mai multe persoane (pentru ca exista tendinta generala de a ne apropia de oameni care ne fac sa zambim, sa ne simtim bine) si de ce persoanele critice, pesimiste, negativiste tind sa fie ocolite, respinse.

– Contextul in care cunoastem un om este iarasi foarte important. Daca este un context placut, in care testam experiente placute, exista mai multe sanse sa tindem sa mentinem legaturi, sa dorim sa mai fim impreuna cu cei pe care i-am cunoscut acolo. La fel se intampla cand, intr-un context neplacut dar care creeaza cadrul pentru oameni sa se uneasca pentru a izbuti sa depaseasca o situatie tensionata se leaga cele mai stranse prietenii. Asa se explica si intalnirile de 10-20 de ani dupa terminarea liceului.
Oamenii care se intalnesc intr-un context respingator, traumatic, este posibil sa respinga, pe viitor, pe cei cunoscuti in acel context. Spre exemplu, pot trece ani in care nu vorbim si chiar ne ferim sa dam ochi in ochi cu un participant la o actiune de salvare la care am fost victima prin mecanismul psihologic de negare sau detasare de acel eveniment cu impact psihologic negativ ridicat.

– Experientele de viata sunt alte date care stau la baza alegerilor noastre relationale. Zilele acestea am vazut in parc o mamica care avea doi copii: unul de vreo 10 ani care era imobilizat intr-un scaun cu rotile si care avea varsta mentala de vreo 2 ani si unul de 3 ani. Raportarea mamicii la cei doi copii era diferita; personal, mi s-a parut ca avea foarte multe pretentii de la copilul de 3 ani care trebuia sa stie, sa faca si sa spuna multe raportat la varsta lui mentala; nu avea insa aceleasi pretentii si de la cel de 10 pe care il intelegea ca nu poate. Exista multe astfel de exemple. Daca am fost persoane bolnavicioase sau am avut o problema de sanatate grava pe care am reusit sau nu sa o depasim, ne vine greu sa intelegem pe cei care se plang de o simpla durere in gat. Cei care nu au copii nu inteleg epuizarea celor care au copii iar cei care au copii nu ii inteleg pe cei care neavand copii ajung in situatia de supraincarcare si lipsa de timp.

– Psihologia grupului poate sta la baza respingerii unui anumit tip de personalitate. Astfel, un grup sudat pe baza anumitor convingeri comune tinde sa respinga o persoana sau un grup de persoane care au convingeri diferite. Atunci cand este vorba de o persoana aceasta se poate simti la un moment dat exclusa sau izolata si poate nu intelege care sunt motivele pentru care grupul o respinge. De exemplu, in scoli sunt multe astfel de cazuri. Si in familii se vorbeste despre “oaia neagra”, “persoana non grata”. Aceasta poate fi o persona care este foarte critica sau o persoana care face probleme (deranjeaza prin comportament, atitudine etc.) si care ajunge sa fie respinsa. In cazul adolescentilor mai exista si situatii de tineri respinsi de grup din cauza ca, la nivel inconstient, sunt vazuti ca fiind prea buni pentru grup sau “anormal” de deosebiti (de exemplu: cei care au o inteligenta superioara sau cei care au un fizic foarte placut si ar putea crea concurenta).

– Autorespingerea ar fi o alta problema. Sunt persoane care dintr-un motiv sau altul – timiditate, esec repetat in indeplinirea unor obiective – si-au pierdut stima de sine si se automarginalizeaza. Acestia, prin atitudinea pe care o au, nu permit celorlalti sa se apropie de ei. De multe ori acestia dau vina pe ceilalti – “Nimeni nu ma vrea.”, continuand in acest fel cercul vicios in care se afla.

In prima faza nu avem rabdarea sa-i intelegem pe cei cu care intram in contact. Daca aceste persoane sunt mai timide si retrase, cu atat mai mult nu facem eforturi sa ii cunoastem. Suntem luati de valul propriilor noastre probleme, ganduri, preocupari si nu avem rabdarea sa ne oprim pentru a reflecta asupra contextului de viata al celorlalti, asupra incarcaturii emotionale a celorlalti. Ne nastem egoisti. La inceput primeaza nevoile fiziologice si de atasament. Daca privim piramida lui Maslow, la baza se afla nevoile fiziologice iar in partea superioara nevoile de autorealizare. Oscilam intre aceste trebuinte si tot in functie de ele ne raportam si la ceilalti. Cand suntem foarte echilibrati emotional si avem satisfacute nevoile fiziologice si de securitate nu avem nevoie de aprecierea celorlalti pentru a fi siguri de capacitatile noastre si pentru ne simti increzatori in noi. Cand insa trecem prin momente mai dificile, neglijam nevoile de autovalorizare si ajungem la o treapta a trebuintelor care impune relationarea cu ceilalti sau chiar atasamentul si securitatea.

In relatia cu o persoana aducem cu noi trairi, sentimente, ganduri, experiente pe care le avem in spate. Daca suntem atenti la noi vom constata ca relationam diferit cu fiecare om in parte. Chiar si natura rolului pe care il avem si care ne impune sa ne raportam la ceilalti dintr-un anumit punct de vedere este uneori depasit si ajungem sa incalcam niste regului. Aceasta poate fi una dintre explicatiile faptului ca unii sunt iertati altii nu de inspectorul care le-a trecut pragul; raportarea diferita a unui profesor fata de doi elevi aproximativ egali ca si nivel al cunostintelor s.a.m.d.

Tendinta de respingere a celorlalti poate avea cauze specifice sau intercalate. De cele mai multe ori nici nu realizam de ce respingem pe cineva. Uneori nici nu ne dam seama ca prin atitudinea noastra respingem; realizam asta ulterior sau niciodata. Alteori poate nu respingem insa atitudinea celuilalt despre sine si viata il pune in situatia de a se simti respins sau de a crede, nejustificat, ca este respins.

Prietenia virtuala

DSCN2273
Pe langa gandire, functie prin care specia umana se deosebeste de animale, omul are nevoie sa socializeze. Putini sunt cei care au tendinta de izolare si chiar si in aceste conditii nevoia omului este de a fi alaturi de altii ca el. Oamenii au personalitati diferite, temperamente diferite, insa asta nu ii opreste sa simta mai mult sau mai putin nevoia de a relationa cu alte persoane.

Pentru ca suntem fiinte sociale, de cele mai multe ori ne controlam instinctele – ca urmare nu sarim in bratele celui/celei fata de care simtim din prima o atractie speciala – insa cautam sa fim impreuna cu altii ca noi. Unii au mai multi prieteni, altii mai putini – si aici intervine temperamentul si nevoile fiecaruia de a avea in jurul lui mai multe/mai putine persoane – insa nu am intalnit pana astazi o persoana care sa imi spuna cu mana pe inima ca persoana lui ii este sufienta si nu are nevoie de nimeni, poate doar in cazul unor tulburari psihice, dar aceasta este o alta poveste.

Nu intotdeauna avem in preajma noastra prietenii pe care ni-i dorim sau fiintele care sa ne satisfaca intru totul dorintele. Pentru unii este posibil ca dorinta de a-si intemeia o familie sa primeze, pentru altii, dorinta de a iesi mai des, de a petrece timpul langa alte persoane, de a cunoaste persoane noi este esentiala. In cazul anumitor persoane dorinta de a socializa este atat de mare incat nu este suficienta simpla prietenie legata la serviciu cu unii colegi sau mentinerea unor relatii de prietenie printre fostii colegi sau prieteni din copilarie asa incat recurg la cautarea unei relatii de prietenie virtuala, se inscriu pe site-uri de socializare si intra in conversatii pe diverse teme cu persoane pe care nu le cunosc dar de la care pot afla pareri.

Putem vorbi despre prietenie cand principala legatura pe care o avem cu celalalt este tastatura?

Va invit sa analizam un pic… Cine ar putea fi cel din spatele monitorului? Celalalt poate fi o persoana care s-a inscris pe un site de socializare pentru ca ii place sa socializeze sau o persoana care sta toata ziua in fata calculatorului pentru ca altceva mai bun nu are de facut sau o persoana careia ii place sa starneasca niste sentimente si sa se simta ulterior mandria ca “a sedus si a abandonat” sau o persoana care chiar cauta o prietenie sincera, de durata, poate o relatie…

Asa cum spuneam mai sus, nevoia de socializare, de a fi cu cineva, de a vorbi cu cineva este foarte diferita de la o persoana la alta. Se intampla ca doua persoane sa se cunoasca mai intai prin intermediul unui site de socializare dupa care sa aiba o frumoasa relatie in viata reala. Aceste cazuri sunt insa destul de rare pentru ca nu intotdeauna cel din spatele ecranului este sincer – pe langa faptul ca nu apare in fata celuilalt in adevarata lui splendoare si nu isi poate exprima felul de a fi si prin limbajul verbal si nonverbal, limbaj care ne spune multe despre omul din fata noastra, nu il putem cunoaste nici dupa alte semnalmente:  miros, caracter,  temperament, felul in care se misca s.a.m.d.

Chimia intre doi oameni nu se poate simti la calculator. In general oamenii au anumite asteptari de la ceilalti cu care intra intr-un anumit tip de relatie. Daca este vorba despre relatia sentimentala sfera aspiratiilor devine si mai complexa pentru ca tine cont si de aspectele fizice pe care le cautam la pertener.

Pentru ca o relatie sa mearga este absolut necesar ca valorile unuia sa fie cel putin asemanatoare cu valorile aflate pe primele pozitii in topul valorilor celuilalt partener; este imposibil sa pot duce o viata frumoasa si linistita langa un om antisocial in conditiile in care eu sunt o fire extrem de prietenoasa sau sa traiesc langa un mincinos in conditiile in care minciuna este una dintre defectele pe care le resping cel mai mult.

Structura de valori ale unei persoane este indicele fata de care relatiile au sau nu stabilitate in timp. Putem vorbi mult depre cat e de urat sa minti, sa inseli, sa treci peste altii pentru a te inalta pe tine insa vorbele sunt de prisos daca ceea ce facem este exact pe dos.

In general, in cazul relatiilor virtuale, ca si intr-o emisiune in direct, oamenii tind sa se manifeste in functie de normele sociale clar definite: vorbesc frumos, spun ce cred ca altii ar vrea sa auda sau sunt directi pentru ca “nu le place ipocrizia”… Nuantele pe care le au comportamentele oamenilor, nuante care au la baza structura lor de personalitate, este insa esentiala. Asa se face ca nu ne putem intelege la fel de bine cu toata lumea (de exemplu imi place omul direct dar nu cel agresiv atunci cand isi exprima punctul de vedere).

Este bizar sa afirmam ca avem multi prieteni daca acestia sunt doar prieteni virtuali. Da, putem avea multe like-uri la motto-ul nostu de viata, putem avea multe like-uri la prezentarea pe care am avut-o asta seara, dar asta nu ne face prieteni cu ceilalti. Oamenii se impart in grupuri in functie de valorile comune, de un scop comun, de profesie, dar asta nu inseamna ca pot fi cu totii prieteni desavarsiti.

Ca urmare, o prietenie virtuala nu poate fi intotdeauna o prietenie reala; pentru a fi reala trebuie sa traiesti alaturi de celalalt, sa il vezi, sa il simti in momentele importante. O prietenie virtuala iti ofera mesaje care te pot face, precum un bestseller, sa ajungi la cele mai inalte trairi prin folosirea propriei imaginatii. Viata din carte si cea din imaginatie nu este insa viata reala si nici viata noastra, este ceea ce presupunem ca ne-am dori si ne-ar face fericiti!

 

 

Relatia de cuplu care creste

DSCN2273
Cand doi oameni se casatoresc din dragoste sunt convinsi de faptul ca toata viata vor trai fericiti pana la adanci batraneti fara a se gandi nicio clipa ca, la un moment dat, pot aparea neintelegeri sau pot ajunge in situatia de a avea nevoi si interese diferite sau ca va veni o zi in care, ca din senin, se vor simti straini unul fata de celalalt. In acest stadiu, multe cupluri ajung la separare sau la divort, de multe ori fara a mai incerca compromisul vietii in doi si fara a sta prea mult pe ganduri. Daca cuplul nu are copii este mai usor pentru cei doi sa puna stop.

De multe ori, in stadiul in care relatia este zdruncinata de diferite obstacole care o destabilizeaza, cei doi ajung sa-si puna intrebarea: “De ce a trebuit sa ma casatoresc?”

Ce este casatoria? Casatoria este uniunea dintre doua suflete care ajung sa se intalneasca si sa hotarasca sa isi petreaca viata impreuna. Prin casatorie fiecare dintre membrii unui cuplu creste alaturi de si impreuna cu celalalt. Deciziile sunt luate impreuna, copiii se cresc impreuna, viata celor doi, de la tinerete pana la batranete se parcurge impreuna cu partenerul. Casatoria este uniunea a doua suflete intr-unul, fiecare dintre ele sprijinindu-l si sustinandu-l pe celalalt sa asceada in principal spre cunoasterea de sine, evoluand din punct de vedere spiritual. Relatia de cuplu care creste este cea in care ambii parteneri evolueaza.

Cuplul se poate forma avand la baza un principiu sau o serie de nevoi ale partenerilor, de cele mai multe ori neconstientizate de nici unul dintre membrii ei. Acestea sunt cele care mentin un cuplu in viata dar tot ele sunt si cele care pot, in aceeasi masura, sa si destabilizeze cuplu. Astfel, prin schimbarea nevoilor unuia sau ambilor parteneri acestia ajung sa constate ca relatia lor s-a consumat si sa nu mai inteleaga rostul vietii impreuna. Spre exemplu el a trait intr-o familie in care modelul patern era unul bazat pe autoritate, model pe care l-a preluat ca normal si pe care l-a urmat atunci cand s-a casatorit cu o femeie dependenta. Dupa ce a trait o serie de evenimente care i-a intarit increderea in sine, ea a “a prins aripi” si a constatat ca modelul acesta de relatie – el autoritar, ea supusa – nu o mai satisface astfel ca relatia lor a ajuns intr-un punct de cumpana. In acest moment relatia are de depasit o etapa critica: ea se afla in situatia de a-i transmite lui care ii sunt nevoile iar el este in situatia de a intelege care sunt nevoile si sentimentele ei iar depasirea impasului are la baza combinatia de credinte, valori si principii de viata ale celor doi dar si respectul pe care fiecare il are fata de el si fata de partener.

Exista si situatii in care doar unul dintre parteneri simte nevoia de schimbare, celalalt neintelegand decizia acestuia. In acest caz, nevoile celui care doreste schimbarea nu mai corespund cu nevoile cu care a intrat in relatie la inceput, in timp ce nevoile partenerului au ramas aceleasi.

Relatia de cuplu are propria ei personalitate. Ea este o combinatie intre personalitatea, nevoile si dorintele fiecarui membru al cuplului, credintele si valorile fiecaruia. Ea are la baza mostenirea genetica a celor doi dar si educatia si autoeducatia fiecaruia, capacitatea fiecaruia de schimbare si de acceptare a celuilalt, de toleranta, de intelegere.

O relatie de cuplu care creste este o relatie de cuplu in care fiecare dintre parteneri evolueaza prin oglindirea in celalat, prin sustinerea lui si prin gasirea bucuriei de a o face si in primul rand prin gasirea echilibrului sufletesc alaturi de partener.

Furia – cum apare si cum o putem gestiona

DSCN2273
Furia este o stare pe care oamenii si-o exprima de obicei verbal, folosind cuvinte dure, jignitoare la adresa unor situatii sau la adresa oamenilor care le-au intermediat trairea acestui sentiment sau nonverbal, prin mimica dar si prin gesturi mai ample sau chiar agresive. In astfel de situatii unele persoane se  retrag sau evita unele situatii specifice, altele plang sau isi exprima furia folosind agresivitatea fizica.

Daca pentu unii oameni furia odata exprimata se risipeste ca un nor de fum, pentru altii, de obicei pentru persoanele introvertite, care nu isi exprima in nici un fel conflictele interioare, furia tinde sa se mentina si chiar sa creasca asemeni unui balon umflat.

In multe cazuri vedem oameni care reactioneaza la o situatie aparent nesemnificativa intr-un mod vulcanic. Daca ii auzim spunand “Gata, mi s-a umplut paharul!” este evident ca acele persoane nu au reactionat sau mai bine zis nu si-au exprimat furia sau nemultumirea in diferite situatii asemanatoare pana in acel moment si, firesc, ajung sa se exprime intr-o buna zi intr-un mod care poate parea pentru ceilalti exagerat.

Alte persoane, invatate poate de mici ca e mai bine sa nu intervii, sa nu iti exprimi sentimentele, sa nu te arati revoltat intr-o situatie care nu iti convine din diverse motive (pentru a da bine, pentru ca e mai bine sa nu stie ceilalti ce gandesti, pentru a nu fi judecat etc.), crescute cu credinta si obisnuinta de a nu isi exprima sentimentele, ajung sa nu isi exprime furia poate niciodata dar sa traiasca cu diverse boli de natura somatica care s-au instalat urmare a “inghitirii” sau “ruminarii” sentimentelor neexprimate.

Cum apare furia?

Furia apare ca urmarea a unei dezamagiri, a unei nemultumiri, neimpliniri, a nesatisfacerii unor nevoi. Cand asteptarile in raport cu o situatie sunt mari si rezultatul in sine este altul decat cel dorit, apare un dezechilibru in plan emotional care poate provoca furia.

Cum ne putem gestiona furia astfel incat ea sa nu ajunga se ne invalideze si nici sa nu afecteze pe ceilalti?

Exista mai multe moduri prin care oamenii isi pot exprima nemultumirile legate de o situatie in care sunt implicate alte persoane:

  • exprimarea propriilor sentimente in raport cu situatia creata intr-un mod care sa nu deranjeze persoanele implicate – de exemplu: “Ma intristeaza faptul ca vin si nu te gasesc acolo.“;
  • intelegerea nevoilor celorlalti si punerea in situatia acelei persoane pe care o gasim raspunzatoare de declansarea sentimentului neplacut;
  • constientizarea faptului ca uneori este imposibil sa schimbi situatii, contexte, relatii si acceptarea lucrurilor asa cum sunt (spre exemplu, putem fi furiosi pe parintii care nu ne-au oferit suficienta afectiune in copilarie, dar acest lucru nu va schimba cu nimic situatia);
  • in cazul in care situatia nu se poate schimba sau celelalte persoane implicate nu pot face schimbarile cerute, se poate recurge fie la detasare (neconcentrarea pe problema) sau chiar retragere (renuntarea la contextul in care problema se manifesta) – aceste doua solutii sunt utile doar in situatia in care cel implicat stie ca a facut tot ce era posibil pentru ca nevoile sa-i fie satisfacute.

Furia este o stare care ne apartine si care poate fi diferita de la om la om in functie de amploare, de credintele sale fata de o situatie sau alta, de nevoile fiecaruia dintre noi, de modul in care am fost crescuti si implicit invatati (direct sau indirect) sa ne exprimam sentimentele. Furia este un sentiment normal, omenesc. Furia produce schimbari in planul emotional dar si fizic ceea ce impune uneori o atentie mai mare asupra modului in care este exprimata si mai ales a modului in care este gestionata.

 

Meseria de parinte

DSCN2273
Citim carti, tratate, comunicam cu alti parinti, poate avem si un loc de munca unde intram in contact direct cu copii de diferite varste si din diferite medii sociale si, cu toate acestea, tot nu putem spune ca suntem suficient de instruiti in meseria de parinte. Oricat am cauta o solutie salvatoare in situatii specifice de viata in care ne trag copiii nostri, tot nu putem afirma sus si tare ca o solutie sau alta este cea mai buna pentru copilul nostru pana nu o incercam si vedem ca merge. Si chiar si asa putem constata la un moment dat ca in anumite situatii solutia a dat roade, in altele nu.

Cat de usor dadeam sfaturi despre cresterea copilului atunci cand nu eram parinte! Cat de usor spuneam altora ce este bine si ce este gresit atunci cand era vorba de educatie!

Dupa o vreme, atunci cand am avut primul copil, am constatat ca aveam in brate o mica faptura plina de nevoi cu care nici nu stiam sa interactionez. Atunci am realizat pentru prima oara ca meseria de parinte este cea mai grea. Nimeni si nimic nu imi putea spune clar cum sa imi cresc propriul copil. Idei aveam de peste tot dar oricum nu puteam aplica toate metodele odata cu atat mai mult cu cat unele dintre ele erau total opuse. Am constatat, cu timpul, ca instinctul de mama imi poate spune cum ar fi mai bine sa reactionez, ce ar fi mai bine sa ofer sau sa nu ofer in relatie cu copilul meu.

Am constatat ca imi erau de folos cartile, metodele lor, discutia cu alti parinti si cu proprii parinti dar ca cea mai importanta ramanea tot atentia pe care o acordam eu copilului meu si intelegerea nevoilor lui, disponibilitatea si flexibilitatea mea in relatie cu el si nu in ultimul rand acceptarea lui ca fiinta umana si a statultului lui de persoana independenta de mine care pana la urma are viata si libertatea ei – atat cat poate sa o aiba pana se va desprinde de mine pentru a-si alege propriul drum in viata. In aceasta relatie sunt parinte cu tot ce implica meseria de parinte in functie de varsta copilului  meu si de nevoile lui specifice.

In calitate de parinte am trait diverse emotii. Am trecut de la bucurie la tristete, de la elan la disperare. E ciudat sa constati, in acelasi timp, ca esti foarte fericit sa dai viata unei fiinte unice, sa fie a ta intru totul, dependenta de tine si, pe de alta parte, sa iti dai seama ca aceasta mica fiinta te ingradeste, ca oricat ai dori nu mai ai parte de acelasi timp al tau, nu mai poti respecta aceeasi rutina, ca uneori esti foarte obosit si stresat si ca nici atunci nu te poti odihni pentru ca bebe are colici sau, mai tarziu, pentru ca vrea sa se joace cu tine sau are nevoie de atentia ta intr-un moment special.

Cu trecerea timpului constati ca relatia cu copilul tau se schimba, devine din ce in ce mai matura, incepi sa apreciezi progresele pe care le face si sa te simti usor mandru ca ai dat nastere unui asemenea copil si ai sadit in el “seminte bune”. Alteori, cand vezi ca apar niste probleme te superi iar stima de sine iti este la pamant cand te gandesti ca ai muncit atat si parca rezultatele muncii tale nu se vad sau se concretizeaza intr-un comportament al copilului greu de tolerat.

Anii trec si inveti, treptat, ca inainte de toate esti om si ai nevoi, la fel ca omuletul din fata ta, ca oricat ai incerca sa faci din copilul tau ce vrei tu – poate ce ti-ai fi dorit tu sa devii – el are nevoile lui la fel cum tu le ai pe ale tale, el are problemele lui, de multe ori diferite de ale tale.

Meseria de parinte este cea mai grea pentru ca de multe ori nu reusim sa vedem granita dintre noi si ei, (copiii nostri), pentru ca am vrea sa facem cum este mai bine pentru ei si uneori avem impresia ca am facut ce este mai rau, pentru ca avem anumite asteptari din partea copiilor pe care acestia nu ni le satisfac, pentru ca statutul de parinte ni se pare total diferit de cel de om cu drepturi si nevoi depline, pentru ca ne identificam de multe ori cu copiii nostri intratat incat uitam ca de fapt ce simte el este diferit de ce simtim noi si uitam ca noi suntem noi iar ei sunt ei!

Dependenta de calculator vs viata

DSCN2273
Discutam zilele trecute cu o prietena mai in varsta care imi spunea ca poate face diferenta intre timpul de acum 30 de ani si timpul de acum si ca timpul s-a comprimat. In urma cu 30 de ani, desi avea serviciu si, implicit, mai putin timp liber, avea totusi ragazul de a sta la o sueta cu prietenele, organiza petreceri, facea vizite etc. Acum, desi este pensionara, realizeaza ca noaptea vine foarte devreme si nu mai are timp de multe lucruri pe care le facea in trecut.

Stiu ca exista o serie de studii si demonstratii stiintifice care demonstreaza realitatea acestui fapt insa cred ca viata de astazi este foarte diferita de viata de acum 30 de ani. Inainte era timp de vizite pentru  ca nu ajungeai acasa de la serviciu si te asezai in fata calculatorului; era timp sa mergi la o petrecere si sa stai pana la miez de noapte, daca nu chiar pana dimineata, pentru ca nu aveai 100 de programe TV cu cine stie cate emisiuni pe care ti-ai dori sa le vizionezi chiar in acelasi timp; nu existau mall-uri in care sa te plimbi cand este frig afara si sa spui ulterior… “Stii, cand eram mic stateam mai mult timp in aer liber, acum nu mai am timp!

Ceea ce mi se pare trist este ca, din pacate, daca noi parintii nu am face un minim efort, copiii nostri nu ar sti ce inseamna sa mergi la derdelus, sa alergi prin ploaie si desi esti ud leoarca sa nu iti vina sa te opresti din a simti cum curge apa pe tine, sa petreci timp plimbandu-te pe cararile padurii, sa stai in casa si sa joci “Nu te supara frate” inlocuind in acest fel iesitul la mall, vizionarea desenelor animate care nu mai sunt cu program, statul la calculator sau la televizor s.a.m.d.

Cati parinti in ziua de azi nu se plang ca ai lor copii sunt dependenti de calculator? Cati dintre noi, maturii, nu realizam ca a trecut ziua si in cea mai mare parte a timpului am stat la calculator? Dar pana la urma cine alege sa permita copiilor sau lor insile sa stea la calculator? Tot noi, adultii, suntem liberi sa alegem dintre activitatile pe care vrem sa le facem si, daca vrem sa nu ne autonumim “dependenti de calculator”, sa alegem sa TRAIM.

Trag concluzia ca nu timpul este neaparat o problema cat ceea ce facem noi cu el. Putem sa ne ingropam in jocul interesant si palpitant de la calculator care ne tine in priza suplinind nevoia noastra de viata sau sa vorbim diverse si nimic pa site-urile de socializare sau putem alege sa traim fiecare clipa cu adevarat, sa socializam cu adevarat, sa ne intalnim cu adevarat cu prietenii si sa jucam cu ei carti ca pe vremuri. Putem chiar sa rasfoim o carte si nu doar paginile de la internet, doar de dragul de a simti ca interactionam altfel cu lumea asta, folosind cat mai multe din simturile noastre. Este alegerea fiecaruia cum vrea sa isi traiasca viata insa exista o serie de riscuri pe care le implica petrecerea timpului la calculator sau televizor fara program, mai ales in cazul copiilor sau a persoanelor fara serviciu:

  • dificultati mari de socializare si relationare cu ceilalti;
  • dificultati de intelegere corecta a realitatii;
  • idealism exacerbat;
  • lipsa prietenilor;
  • agresivitate ridicata – din cauza sentimentului unei profunde neimplinirii deoarece realitatea in care omul dependent de calculator/televizor traieste este una virtuala si total diferita de adevarata realitate;
  • trairea unui profund si suparator sentiment al inutilitatii personale.

Simplul efort de a iesi din obiceiul de a petrece timp cu “prieteni” virtuali  este un pas in schimbarea stilului de viata si in abandonul unei vieti iluzorii si in primul rand este un pas important in patrunderea in viata reala. Acest lucru poate fi facut prin constientizarea situatiei create si gasirea altor ocupatii interesante, placute, utile dar si prin implicarea in munca.

 

 

Perioada pubertatii si problemele de relationare cu adultii

DSCN2273

Perioada pubertatii (10-14 ani) se distinge printr-o serie de caracteristici specifice:

  • copilul are atitudini contradictorii intarite de trecerea de la obiceiuri copilaresti la atitudini si conduite achizitionate sub impulsul cerintelor interne sau externe;
  • pubertatea duce la o mai mare independenta din partea copilului;
  • apare distanta dintre ceea ce vrea si ceea ce poate acest lucru manifestandu-se prin  diverse forme de raspuns comportamental;
  • din punct de vedere biologic apare maturizarea insa din punct de vedere psihic nu este maturizat pe deplin;
  • dezvoltarea fizica, alaturi de discrepantele aparute la nivelul intelegerii raportarii lui la viata in general, cu tot ceea ce reprezinta ea, duce la momente de oboseala, la dureri de cap, iritabilitate, neliniste, nesiguranta si agitatie dar si la alternanta dintre vioiciune, infantilitate si oboseala, apatie si conflict interior si exterior;
  • din punct de vedere psihic apar moment de inadaptare sociala, personalitatea copilului fiind marcata de stari de acceptare si respingere in raport cu adultii cu atat mai mult cu cat unii dintre ei, obisnuiti cu un anumit stil educational, au tendinta sa ii trateze in continuare ca pe niste copii aflati intr-o relatie de dependenta;
  • se contureaza, de asemenea, distanta culturala dintre parintii si copii ceea ce duce la aparitia frecventelor conflicte de relationare;
  • intre 12 si 14 ani exista o dominanta a puseului de crestere disproportionata (membrele sunt mai lungi si disproportionate fata de restul corpului, schimbarea vocii etc.) ceea ce sta la baza tensiunilor psihice, la confuzii si stari de disconfort.

Care sunt nevoile copilului aflat la perioada pubertatii?

Copilul, de cand se naste, are nevoi: nevoi primare dar si cele de siguranta si apoi de dragoste si apartenenta. La varsta pubertatii predomina nevoia copilului de a fi inteles, iubit, nevoia de a i se conferi incredere si libertate, nevoia de intimitate, nevoia de stimulare care se adauga la cea de invatare, nevoia de joaca si miscare dar si nevoia de a aduce un plus de unicitate. In relatia cu parintii predomina nevoia de a fi inteles, iubit si acceptat asa cum este, de a i se oferi sansa sa fie liber in masura in care poate fi liber dar si nevoia de avea intimitate si de a fi acceptat asa cum este.

Ce determina aparitia problemelor in relationarea cu parintii?

Parintii pot fi autoritari sau prea permisivi. In functie de tipul de educatie oferit de parintele caruia ii este greu sa aleaga calea de mijloc – si anume aceea de a fi flexibil, de a negocia cu copilul tinand cont de nevoile ambilor parteneri aflati in relatie – atunci cand se simt ingraditi, neintelesi sau nu li se ofera suficienta incredere sau atentie, cand au anumite dorinte iar parintii le interzic infaptuirea lor, copiii gasesc o varietate de metode prin care isi manifesta razvratirea. Astfel, unii copii fug de acasa sau ameninta ca fug, unii fura, altii aleg o vestimentatie vulgara doar pentru a atrage atentia, altii devin apatici, visatori si fara chef, altii devin extrem de agitati si nervosi, raspund urat parintilor, trantesc usi si in final raman muti si nu mai vor sa comunice etc.

Cum poate gestiona un parinte problemele aparute in relationarea cu copilul preadolescent care o ia parca constient pe un drum gresit?

Copiii, ca si parintii, sunt unici, au personalitati diferite, nevoi si asteptari diferite. Nu exista metode universal valabile sau magice care, odata aplicate in relationarea cu copiii, sa duca la imbunatatirea relatiei adult-copil. Ar putea exista insa unele solutii, in mare parte bazate pe comunicarea dintre cei doi:

  • intelegerea reala a nevoilor copilului la care se poate ajunge doar prin apropierea de acesta, acordarea atentiei si exprimarea interesului fata de el;
  • discutarea cu copilul despre problemele care-l preocupa si identificarea sentimentelor copilului in legatura cu situatiile delicate in care se afla;
  • deschiderea adultului si impartasirea propriilor experiente de copil;
  • ignorarea faptelor negative a caror consecinte nu sunt foarte importante – nu pun in pericol viata sau integritatea copilului;
  • constanta in aplicarea unor metode educationale;
  • responsabilizarea copilului – facand totul in locul lui adultul nu face decat sa ii spuna, indirect, ca nu crede in capacitatile lui de reusita;
  • permisiunea ca preadolescentul sa traiasca consecintele negative ale faptelor lui – in viata este inevitabil sa nu ai si probleme;
  • identificarea si sustinerea aptitudinilor copilului;
  • intocmirea impreuna cu copilul si respectarea unui program specific;
  • evitarea, pe cat posibil, a etichetarilor, a cuvintelor jignitoare si a exprimarii neincrederii in posibilitatile copilului;
  • asigurarea parintelui ca si-a facut “datoria” de a explica copilului care ar putea fi consecintele negative care pot sa apara daca continua sa manifeste un anumit comportament negativ;
  • oferirea de recompense si aprecierea copilului – cu masura pentru a nu deveni un obicei distructiv;
  • identificarea celei mai mici schimbari pe care parintele o poate pune in aplicare astfel incat sa se ajunga la o imbunatatire a relatiei cu copilul (schimbarea poate tine de atitudine sau de context);
  • stabilirea clara de limite si sanctiuni si urmarirea respectarii lor asociata cu permisiunea de a avea libertatea de miscare permisa pentu varsta pe care copilul o are si de nevoile celorlalti – de cele mai multe ori, implicarea copilului in gasirea sotutiilor pe care sa le puna in aplicare toti membrii familiei este foarte eficienta;
  • identificarea problemelor copilului si distingerea clara a acestora de problemele parintelui este foarte eficienta – de multe ori parintii preiau problemele copiilor ca fiind ale lor si incearca inutil si fara reusita sa le rezolve;
  • identificarea propriilor nevoi in relationarea cu copilul (de exemplu, faptul ca un copil nu isi asculta parintele poate duce la aparitia nevoii adultului de a sti cum sa se faca ascultat);
  • sportul este un bun remediu pentru detensionare, in cazul copiilor agitati.

Cum poate un parinte sa se apropie de copil atunci cand acesta ii tranteste usa in nas sau cum sa reactioneze atunci cand a furat iar bani din casa in conditiile in care mai ieri a avut loc o discutie pe aceasta tema?

Relationarea cu un copil razvratit este foarte dificila, obositoare si din pacate poate fi atat de complicata incat parintele, stresat si de alte probleme, poate abandona pur si simplu lupta. Insasi acest abandon poate fi una dintre solutii. Practic, neconcentrarea pe problemele copiilor poate detensiona putin conflictul si poate duce la o apropiere din partea acestuia. Acest lucru se intampla in cazul copiilor ai caror parinti au tendinta de a le oferi mereu atentie negativa prin remarci ca: “Niciodata nu esti capabil!”, “Ti-am mai spus sa nu…” etc. sau care au tendinta sa eticheteze negativ copilul (“Esti un ratat!”).

Exista insa si cazuri de copii scapati de sub control din cauza lipsei de implicare a parintilor care, ocupati cu propriile probleme, considera ca acesta este destul de mare si capabil sa se descurce singur si ajung sa constate, la un moment dat, ca acesta a adoptat un comportament total inadecvat varstei care poate avea urmari grave. In acest caz, o mai multa atentie acordata nevoilor copilului este foarte importanta.

Oricare ar fi problemele intampinate de parinti in relationarea cu copiii este bine de stiut ca una este problema ce tine de copil si alta este problema ce tine de parinte. Atunci cand problema este a copilului, parintele ar putea sa ii ofere acetuia increderea ca o poate rezolva singur si il poate sustine. Daca insa problema copilului il afecteaza pe parinte atunci se impune o discutie cu copilul in care parintele sa ii sublinieze sentimentele si nevoile lui si in care sa solicite luarea unor solutii de comun acord.

Nu exista neaparat un vinovat atunci cand copilul a scapat de sub control desi de foarte multe ori se tinde spre gasirea unuia. Problema este undeva la mijloc. O schimbare mica implica schimbari mari iar in relationarea copil – adult, de cele mai multe ori, adultul este cel mai capabil sa o provoace.

Ceea ce este foarte important de retinut este ca parintele sa arate copilului ca este interesat de el. Un copil se dezvolta frumos si isi respecta parintii daca simte ca parintii il iubesc, accepta si ca sunt interesati de nevoile lui iar aceasta presupune ca parintii, la randul lor, sa arate respect pentru copilul lor care are propria lui viata, separata de ce a adultului.

 

Experiente care se repeta

DSCN2273
Vi se intampla sa va dati seama ca o luati periodic de la capat, ca ajungeti sa fiti pusi in fata acelorasi experiente care parca sunt fara sfarsti sau ca aveti perioade in care o situatie sau problema se repeta iar si iar?

Vi se intampla sa ajungeti de nenumarate ori in situatia de a considera cel mai bun prieten un om care de fapt nu a urmarit decat sa profite de pe urma voastra?

Vi se intampla sa va alegeti mereu parteneri de viata abuzatori, necomunicativi, distanti sau care va insala?

Vi se intampla ca toti sefii pe care i-ati avut sa fie rigizi si de neclintit?

Vi se intampla periodic sa ramaneti fara un loc de munca?

Voi incerca, in cele ce urmeaza, sa explic cum stau lucrurile din punct de vedere psihologic.

Aceste experiente care se repeta periodic, parca dupa un tipar dinainte conceput, se numesc patternuri.

Exista mai multe explicatii ale acestor fenomene aparent “ciudate” care se intersecteaza din punct de vedere al cauzalitatii si al motivelor profunde si de cele mai multe ori inconstiente care stau la baza lor:

1. Noi suntem stapanii vietilor noastre si ca urmare noi facem alegerile!

Poate va ganditi ca nu ati fost stapanii vietilor voastre atunci cand erati minori sau cand inca mai locuiati cu parintii. Poate nici acum, adulti, la voi acasa, nu sunteti stapanii vietilor voastre pentru ca depindeti de sot/sotie, de copii, de un parinte bolnav s.a.m.d. Asa este, suntem mereu intr-o dependenta de ceilalti. Cand spun ca suntem stapanii vietilor noastre ma refer strict la alegerile pe care le facem in viata. Poate ca noi vrem una si sotul/sotia alta si ajungem mereu sa facem cum vrea el/ea si poate sa constatam ca am gresit, ca daca am fi ales dupa cum simteam noi ca e bine am fi ajuns intr-o situatie mai avantajoasa si astfel evitam sa ne gasim iar in situatia de a regreta.

Chiar si in acest simplu exemplu este vorba de alegerea noastra. Sa luam drept exemplu o femeie care a ales sa ii permita sotului sa faca alegerile importante si poate a preferat, in mod inconstient, sa aiba un motiv de a-i reprosa ca nu a facut alegerile bune. De fapt, atunci cand a decis sa se casatoreasca cu el a ales sa isi traiasca viata alaturi de un barbat asemanator tatalui care era o persoana rigida si nu ii permitea ei, copil fiind, sa isi spuna punctul de vedere. Acum obiceiul de a se lasa condusa de el – tatal inconstient reprezentat de sotul sau – a ramas dar are puterea de a-i scoate in evidenta mereu deciziile gresite si o face cu varf si indesat pana cand el, satul de atata bataie de cap, decide sa divorteze.

Dupa o vreme, trista, ingrijorata ca a ramas singura, isi gaseste un alt partener. Sigur pe el, hotarat, acesta o place imediat cu atat mai mult cu cat ea este supusa si face totul dupa cum comanda el. De altfel, e ofiter. Dar mai trec cateva luni iar ea incepe din nou sa se revolte pentru ca nu intotdeauna deciziile cele mai bune pentru el sunt cele care ii aduc si ei satisfactii. Si iata ajunsa in aceeasi situatie: ii reproseaza, el rezista o vreme apoi se satura si pleaca in timp ce ea ramane cu intrebarea: “De ce mi se intampla mie toate astea? De ce fac intotdeauna astfel de alegeri? De ce toti pleaca de langa mine atunci cand incep sa spun ca vreau si altceva?”.

2. Provocam anumite situatii.

Ca sa fiu mai explicita voi da un exemplu: se poate ca un sef sa fie vazut ca bland de un angajat care i-a descoperit coarda sensibila si i se adreseaza exact cum ii place lui sau, dimpotriva, sa fie vazut ca foarte rigid de un angajat terorizat de ideea autoritatii si care, prin atitudinea lui mereu umila, poate provoca un comportament autoritar din partea sefului. Ca urmare, in primul caz, angajatul ar putea spune ca nimereste intotdeauna sefi foarte de treaba iar in al doilea caz, angajatul ar putea spune ca nimereste intotdeauna sefi rigizi. Depinde, in cazul fiecaruia, ce comportament provoaca la cel din fata lui.

Mai concret, un tip de personalitate implica un anumit tip de raspuns. Firesc, tipul de raspuns depinde si de personalitatea celui care raspunde. Poti emite un acelasi semnal si poti primi raspunsuri diferite. Personalitatile accentuate insa tind sa primeasca, de la mai multe persoane, cam acelasi tip de raspuns. Astfel, persoanele dependente vor avea in jurul lor in permanenta oameni care sa le spuna ce sa faca; personalitatile negativiste vor atrage oameni care sa le confirme NU-urile; personalitatile agresive vor gasi intotdeauna motive pentru a se implica in conflicte s.a.m.d.

3. Este importanta atentia pe care o acordam unui anumit tip de experiente.

Daca suntem mai atenti la problemele noastre de o anumita natura (de exemplu: ne centram in mod special pe relationarea noastra deficitara cu autoritatea, la dificultatile de a ne face prieteni, la pierderile pe care le avem in viata) vom avea tendinta sa spunem ca se repeta acel gen de experiente. Astfel, lucrurile devin importante in functie de atentia pe care le-o acordam.

4. Cautam situatii care sa ne puna in fata experientelor familiare.

Noi suntem obisnuiti cu un anumit mod de a trai, cu anumite obiceiuri care, chiar daca nu sunt neaparat cele mai bune si stim asta, le alegem in favoarea altora considerate eficiente doar pentru ca ne-am obisnuit cu acel mod de a trai.

Ce ne impinge sa facem anumite alegeri si sa ne centram mai mult pe anumite tipologii de oameni?

Spre exemplu, d-na Z se afla mereu in situatia de a alege un partener de viata violent. Este vorba aici de incercarea ei de a recrea un context din trecut in care sa puna in scena si sa rezolve problemele pe care nu le-a rezolvat in copilarie cu tatal abuzator. Subconstientul ei vrea sa ii demonstreze ca poate face fata, ca poate fi puternica, ca il poate face sa inteleaga ca violenta nu este cea mai buna solutie sau ca poate schimba o astfel de tipologie de om dar ajunge ca de fiecare data sa esueze in incercarile ei si sa realizeze ca nu asta este drumul ei.

Pe de alta parte, ea a fost atrasa de o persoana familiara ei, un barbat care seamana cu tatal ei. Chiar daca nu e cel mai bun mod de a-si trai existenta, in violenta, este cam singurul mod in care ea a invatat sa traiasca si care, in mod paradoxal, ii ofera o stabilitate.

Cum facem sa nu mai ajungem in aceste situatii critice si sa facem alegerile potrivite?

Iata o serie de metode:

– este foarte important sa stim care ne sunt nevoile si ce fel de persoane dorim sa avem langa noi – este vorba aici nu doar de partenerul de viata ci si de colegi, prieteni, confidenti;

– ca niste observatori obiectivi este foarte important ca uneori sa observam ce este asemanator, ce se repeta in contextele de viata asemanatoare cu care ne confruntam – la prima vedere pot parea difuze sau inexistente asemanarile dar cu siguranta, daca privim mai atent, exista ceva care se repeta;

sa gasim echilibrul intre instinct si ratiune – daca suntem atrasi de o persoana sau simtim ca o alegere este mai buna decat alta nu trebuie sa negam ceea ce simtim si sa fugim ci sa punem in balanta puntele pozitive cu cele negative ale viitoarei alegeri.

Unii oameni trec print-o serie de experiente tragice care se repeta si care ii fac sa isi puna intrebarea “De ce am parte eu de asa ceva? De ce mi se intampla numai mie?”. Ma refer aici la acele experiente care nu pot fi trecute cu vederea si fata de care, aparent sau nu, persoana in cauza nu are nici un control: nu poti controla si nu iti doresti sa fii in mijlocul actiunii in cazul unui dezastru natural sau sa vezi cum cei dragi tie parasesc aceasta viata trecand prin suferinte mari. In aceste cazuri nu ne ramane decat sa acceptam ca este vorba despre adevaratele lectii de viata care trebuiesc invatate. Practic este vorba de experiente peste care nu putem trece usor si se repeta tocmai pentru a ne face mai rezistenti si mai capabili sa fim pregatiti in viitor, intr-o situatie asemanatoare.

Dupa unii ne nastem cu o karma si trebuie sa indeplinim, pe acest pamant, o misiune. Aceasta pare sa fie una dintre modalitatile prin care ne putem da explicatii logice la lucrurile ilogice care ni se intampla. Multi ajung sa spuna: “Asta imi este menirea!” si numai ei stiu de ce si cum au ajus la aceasta concluzie care, desi pare spusa de un om resemnat, este spusa de un om puternic care a invatat, pana la urma, sa accepte.

Acceptarea ca atare a experientelor care se repeta si pentru care nu gasim explicatii logice ramane, pana la urma, cheia depasirii situatiilor dificile si in ea sta puterea de a trece prin viata intr-un mod demn astfel incat, la finalul ei, sa putem avea multumirea ca am trait-o din plin si am invatat ceva. Aceasta nu exclude analiza situatiilor la care suntem expusi in mod repetat si corectarea, daca este cazul, a propriilor obiceiuri care atrag raspunsuri asemanatoare.

 

 

Mesaj catre TATAL meu din Ceruri

Draga talicule, imi este greu sa iti scriu acum cand nu mai esti fizic printre noi si cu atat mai greu cu cat nici in timpul …

Cand “Vreau neaparat” duce la depresie

Depresia are la baza o multitudine de factori care tin atat de ereditate cat si de educatie si de mediu. Acestia, in corelatie …

Cauzele psihologice ale tendintei de respingere a celorlalti

Zilele trecute am fost intrebata “De ce oamenii nu au rabdare sa ii cunoasca pe ceilalti si se poarta cu ei in functie …