Blog

Zeci de articole

De ce sa iertam?

In Dictionarul limbii romane, iertarea este definita ca “eliberarea cuiva din robie; scapare a cuiva de ceva“. Psihologic insa, faptul ca il eliberezi pe celalalt inseamna ca te eliberezi pe tine. Povara dusmaniei, urii, furiei, resentimentelor se ridica si sufletul ramane curat, despovarat.

Cand dusmanim pe cineva suntem legati de acea persoana, ne gandim la ea mult, uneori gandurile ne invadeaza, suntem “obsedati” de celalalt, de resentimente si ganduri razbunatoare. Daca actiunile lui ne-au provocat durere, indiferent ca e fizica sau sufleteasca, avem tendinta de a-i dori acelasi lucru: “Sa il doara si pe el, ca doar asa va intelege ce rau mi-a provocat.“.

Nu luam in seama insa o serie de aspecte importante care, ignorate, pot face mai mult rau relatiei dintre doua persoane

– celalalt, de cele mai multe ori, nu face cu intentie o actiune sau o alegere, ci doar pentru ca asa a considerat el in acel moment ca e mai bine;

– celalalt a ales sa faca un lucru care noua ne-a cauzat neplaceri fiinca s-a gandit doar la el, neglijand ceea ce poate provoca in noi, neavand nici un scop in vatamarea sufletului sau corpului nostru;

– actiunea celuilalt cauta sa ne semnalizeze o problema de comunicare.

Faptul ca luam personal o serie de actiuni ale celuilalt face parte de multe ori din viziunea noastra asupra lucrurilor si nu are legatura cu alegerile celorlalti. Dimpotriva, uneori altii au intentii bune iar noi le putem vedea exact pe dos si aici putem vorbi de perspecive diferite asupra aceluias lucru.

Framantarile, durerea sufleteasca, ura sunt insa sentimente care ne macina si care ne pot cauza rani interioare care ajung sa ne imbolnaveasca fizic si psihic. Ce e de facut pentru a scapa de durerile ascunse:

– uneori e indicat sa discutam cu cel fata de care simtit aceste sentimente, sa clarificam intentiile lui si sa iertam – iertarea vine in acest caz firesc, se simte ca o eliberare, ca o piatra pe care o caram si de care ne-am eliberat;

– alteori, cand resentimentele noastre sunt generate de egoismul cras al celuilalt sau chiar de intentia lui clara de a ne face rau, e important sa intelegem vulnerabilitatea celuilalt, faptul ca lipsa lui de empatie si intelegere care cel mai probabil sunt rezultatul propriilor lui suferinte interioare l-au dus la comiterea unor fapte josnice.

Cum sa iertam in momentul in care intelegem ca faptele celuilalt au fost clar indreptate catre noi, cand am vrea si poate incercam sa ii spunem celuilalt ca actiunile lui ne provoaca suferinta si nu ne putem face auziti, intelesi, acceptati, ba chiar uneori ne trezim ca sentimentele noastre sunt luate in ras, criticate, considerate un act de vulnerabilitate si calcate si mai mult in picioare? Este momentul in acest caz sa ne eliberam pe noi. Asteptarea ca celalalt sa inteleaga ce simtim, sa ne respecte sentimentele, este o asteptare pe care noi nu o putem controla. Ceea ce face celalalt cu ceea ce i-am comunicat sau nu tine de dorintele lui, de valorile lui, de modul cum vede el viata, de caracterul lui. Ceea ce putem noi face este sa ne schimbam pe noi, sa ne resetam asteptarile, sa poposim asupra noastra,  sa ne intelegem propriile nevoi si sa avem compasiune si intelegere fata de ele. Noi suntem singurii care ne putem intelege cel mai bine si ne putem da ceea ce asteptam sa ne dea ceilalti. Atunci cand vom face asta ne vom putea ierta in primul rand pe noi pentru ura si inversunare si vom putea privi chiar si spre celalalt cu compasiune. Doar schimband perspectiva si asteptarile ne vom putea vindeca de ura si resentimente si vom putea trai linistiti si impacati.

Iertarea in esenta sa reprezinta impacarea cu sine, “eliberarea din robie” a sinelui personal si gasirea acelei paci interioare de care aveam nevoie pentru a fi bine cu noi insine.

Evident, daca un rau se intampla constant, daca celalalt provoaca constant agresiuni asupra noastra, e necesar sa invatam sa ne aparam, sa punem limite sanatoase si sa nu permitem acest lucru. Aici nu mai este vorba de iertare, cat de a sti sa ne aparam, caci in aceste conditii, linistea noastra sufleteasca de aici vine; dar aceasta e o discutie care ramane sa o dezvolt intr-un articol viitor.

Esecul la examen si reusita in viata

In contextul zilelor noastre, in care multi copii traiesc cu sentimentul esecului din cauza unor rezultate la evaluari sub asteptarile lor si ale parintilor si dascalilor, ma pun in locul copilului si realizez cat de greu trebuie sa fie sa te confrunti cu o astfel de replica a ceea ce consideri ca ai acumulat in toti anii de studiu. Se intampla ca unii copii care au avut rezultate scolare remarcabile pana atunci sa fie uluiti de rezultatul scazut obtinut la evaluarea nationala. Care ar fi cauzele, ne intrebam? Poate s-au pus pe o ureche la final de ciclu gimnazial, sau poate au obosit sau poate pur si simplu au avut o perioada proasta. Indiferent de cauze insa, raspunsul emotional este acelasi: dezamagire, tristete, uimire, uluire si poate chiar disperare: “Evident, nu am cum sa ajung acolo unde imi doresc! Viitorul meu este compromis!”

Este greu sa fii om mare, sa muncesti, sa dai tot ce poti si sa nu iti atingi obiectivul dorit; ce sa spun despre un copil care, fiind la inceput de drum, la primul examen important din viata lui, constata ca nu si-a atins tinta! Poate ca este prima lui intalnire cu adevarata durere si dezamagire, poate ca este prima data cand ii trece prin cap ca munca lui nu a avut valoare. Dar oare asa sa fie? Oare cu adevarat munca lui nu a insemnat nimic sau poate e doar o treapta peste care este necesar sa treaca pentru a acumula experienta?

Aici ma voi opri asupra rolului pe care il au parintii si dascalii copiilor care trec printr-o astfel de incercare. Emotiile pe care un copil care a obtinut un rezultat sub asteptarile sale sunt foarte intense. Modul cum trece prin ele, cum invata sa le gestioneze, cum reuseste sa se remonteze dupa este definitoriu pentru reusita lui viitoare in viata. In acest caz, atitudinea parintelui este foarte importanta. Un parinte suparat pe copil va starni in acesta din urma dezamagirea fata de propria persoana, sentimentul ca nu este bun de nimic si ca nu merita sa mai continue. De asemenea, se poate ca un parinte suparat sa starneasca in copil ambitia pentru a demonstra ca poate mai mult si in acest caz copilul sa isi adune fortele si in urmatorii ani sa vrea sa demonstreze ca acel rezultat nu il caracterizeaza; dar si aici este un risc pentru ca un astfel de copil va fi manat in lupta sa de furie, de dorinta de a demonstra celorlalti iar efortul investit, desi poate va avea rezultatul asteptat, va fi consumator de energie, va putea distruge, in timp, sistemul emotional al copilului devenit adult. Un alt risc in astfel de situatii este acela ca dezamagirea profunda poate duce la tendinta viitoare a copilului de a evita orice fel de competitie, de a sta in umbra, de a nu se afirma pentru a nu se pune in situatia posibila de a pierde din nou.

Astfel, in functie de personalitate, copilul va alege inconstient acel mecanism prin care sa se protejeze de supararea sa si a celorlalti si care sa ii faca viata mai usoara. Ceea ce intereseaza este cum ar fi sanatos sa se poarte parintele cu un copil aflat in aceasta situatie, de esec, asa incat acesta sa poata depasi cu mai multa usurinta dezamagirea.

Ca urmare, pentru a mentine sanatatea emotionala a copilului este necesar ca parintele sa fie alaturi de copilul sau; in acest fel copilul va simti ca are un sprijin de nadejde si ca orice i se va intampla are pe cineva alaturi care il sustine. El se va remonta mai usor si va avea energia si puterea sa depaseasca situatia neplacuta si sa mearga mai departe pe drumul lui iar efortul de a deveni mai bun sa fie unul constructiv. Intelegera, sustinerea, acceptarea, incurajarea care vin dinspre persoanele apropiate – familie in general – sunt pilonii de care copilul are nevoie in aceste momente. Acestia sunt de fapt si indicii reusitei in viata. Un copil care are incredere in el si care reuseste sa transforme esecul in succes mai tarziu, sustinut in acest fel, poate spune ca a reusit. Mai are nevoie de motivatie si perseverenta pentru a ajunge pe calea mult dorita.

Cele mai importante bagaje cu care copilul pleaca de acasa sunt increderea in propriile capacitati, motivatia si perseverenta. Odata ce acestea sunt sadite prin puterea exemplului, sustinere, accepare, incurajare si iubire necondintionata primita din partea parintilor, indiferent de micile dificultati aparute in cale, succesul nu va intarzia sa apara. O evaluare nationala este doar o etapa a vietii, nu prezice reusita sau esecul in viata, este doar o incercare prin care fiecare copil trebuie sa treaca. Emotia cu care copilul ramane insa in urma acestei incercari, mai ales cand ea nu are rezultatul scontat, este definitorie pentru parcursul vietii viitorului adult.

Mesaj catre TATAL meu din Ceruri

Draga talicule, imi este greu sa iti scriu acum cand nu mai esti fizic printre noi si cu atat mai greu cu cat nici in timpul vietii tale nu puteam sa fac asta… Noi aveam un soi special de comunicare… Aveam momentele noastre in care ne spuneam diverse iar tu erai bucuros sa auzi mai ales despre cat de fericita sunt, asa ca am ocolit sa iti vorbesc despre ceea ce stiam ca te intristeaza sau despre situatii pe care puteai sa le  interpretezi intr-un mod distorsionat. Nu am vrut sa te supar niciodata desi stiu ca uneori o faceam, mai ales atunci cand incercai sa scoti mai mult de la mine iar eu iti reprosam ca pui prea multe intebari.

As vrea sa ma mai intrebi acum iar eu sa am rabdarea sa iti raspund desi nici acum nu stiu cat de pregatita as fi… as vrea sa te mai stiu acolo, sa stiu ca existi… Asa pare ca suntem noi oamenii, cand pierdem pe cineva drag incep regretele, ne gandim ca in anumite situatii puteam face mai multe si nu am facut…

Plecarea ta la ceruri mi-a dat o lectie pe care sper sa nu o uit de aici inainte: regretele m-au invatat sa fiu mai atenta si sa actionez cu mai multa incredere in mine asa incat sa nu adaug alte regrete la cele existente, sa pretuiesc mai mult oamenii dragi si sa le arat asta, sa fiu prezenta atunci cand simt ca este nevoie de mine, (ma bucur ca am putut fi alaturi de tine, cat s-a putut, pe ultimul drum al vietii tale – asta m-a eliberat de o mare parte din povara), sa pretuiesc mai degraba timpul petrecut cu cei dragi decat “timpul meu liber”.

Dragul meu, ai fost om iar omul nu e perfect. Nici eu nu sunt perfecta si asta m-a facut sa te judec atunci cand poate nu ar fi trebuit sa o fac. Tu ai stiut mai bine ce ai purtat in suflet si mai ales cum ai putut supravietui durerilor tale. Ceea ce vreau sa iti spun acum este ca micile judecati ale mele sunt nesemnificative pe langa admiratia mea sincera fata de adevaratele tale valori. TU esti cel care m-ai invata ce este iubirea adevarata pentru ca m-am simtit iubita sincer si neconditionat, TU m-ai invatat sa am speranta pentru ca intotdeauna ai fost increzator, TU m-ai invatat sa merg inainte pe drumul meu pentru ca niciodata nu te-am vazut intorcandu-te din drum, TU m-ai invatat sa fiu intelegatoare si toleranta prin puterea exemplului tau, TU m-ai invatat prin modul tau special de a actiona sa fiu ordonata si organizata, TU m-ai invata ca familia este temelia societatii si trebuie sa o respect si sa o pretuiesc indiferent de incercarile prin care trece, TU m-ai invatat sa ofer fara sa am pretentia sa primesc inapoi, TU m-ai invatat ca in viata e nevoie sa te si joci si sa te bucuri de lucrurile marunte pentru ca astfel poti trece mai usor peste greutati, TU m-ai invatat cand e mai bine sa taci si cand e mai bine sa vorbesti. TU esti doar TU si vei ramane mereu in sufletul meu, talicu meu drag.

Poate cuvintele sunt de prisos acum cand nu le mai poti percepe cu simturile tale pamantene dar eu sunt sigura ca vibratia lor va ajunge la sufletul tau cald si bland. Familia a reprezentant pentru tine totul, ai fi facut orice pentru noi, oricand, chiar daca poate nu intotdeauna aveai dispozitia necesara. Am simtit asta in orice clipa, am crescut langa tine avand acea siguranta atat de necesara oricarui copil, ca este un adult langa el si nimic si nimeni nu il poate rani. As fi vrut sa fac si eu pentru tine macar un pic din ce ai facut tu pentru mine, sa simti ca iti sunt aproape si te pretuiesc. Eu nu pot decat sa iti multumesc pentru tot ce ai facut pentu mine, sa iti transmit dragostea si aprecierea mea si sa te rog sa ma ierti daca ti-am gresit cu ceva.

… si pentu ca tu spuneai mereu “Calatorului ii sta bine cu drumul!“, ma gandesc ca poate asa ti-ai dorit sa pleci dintre noi, departe, in orasul de care tu erai atat de legat… In  viata ai fost un om discret, care nu a vrut sa deranjeze prea mult, asa ca te-ai dus repede, atunci cand probabil ai simtit ca ai ajuns la final de drum, luand acel “secret” de care nu ai vrut sa vorbesti cu tine…

Iti doresc un drum lin, usor, iti doresc sa fii bine acolo sus unde esti si daca poti si nu iti cer prea mult, din cand in cand priveste si catre noi si trimite-ne o raza de lumina!

Cu recunostinta,

Ramona

Cand “Vreau neaparat” duce la depresie

Depresia are la baza o multitudine de factori care tin atat de ereditate cat si de educatie si de mediu. Acestia, in corelatie cu evenimente semnificative negative traite in anumite perioade critice de viata, pot duce la o structura de gandire disfunctionala. Am sa ma opresc acum la depresia ca si cauza a unui sistem de gandire si de alegeri in termeni de “vreau neaparat“, indiferent de nevoi si capacitati.

Astfel, distanta semnificativa dintre dorintele noastre si ceea ce avem nevoie cu adevarat poate duce la depresie. De nenumarate ori se intampla sa consumam multa energie incercand sa ne indeplinim unele dorinte iar satisfactia este infima in momentul obtinerii acelui rezultat; asta se poate intampla pentru ca nu am luat in seama din start necesitatea personala si reala de a indeplini acea dorinta. De exemplu, tinem neaparat sa avem un anumit obiect de valoare doar pentru ca unii cunoscuti de-ai nostri il au – mandria personala ne impulsioneaza in acea directie si nu nevoia. Cati dintre noi nu au case frumoase, masini extraordinare, haine de lux dar remarca ca sufletul le este gol, ca se simt neimpliniti, tristi, dezorientati. Apare aici si frustrarea si un sentiment acut de vinovatie: “Am muncit mult, am consumat timp si energie in defavoarea familiei sau a altor activitati placute mie si am obtinut ce am vrut, insa degeaba am toate acestea… nu imi folosesc la nimic.“.

Pe de alta parte exista o discrepanta intre putintele si capacitatile oamenilor. Si aici voi da un alt exemplu: incrancenarea de a merge catre obtinerea unui tel si atingerea lui, fara satisfactii sufletesti ulterioare. Este semnificativ exemplul celor ce ajung sa obtina un job mult dorit dupa multe sacrificii, dar care atunci cand se vad ajunsi acolo se gasesc in imposibilitatea de a face fata cerintelor de serviciu din cauza ca nu si-au evaluat dinainte foarte clar capacitatile psihice sau fizice.

Acestea sunt doar cateva exemple in care gandirea de tip “vreau neaparat” ne poate pune piedica in calea unui trai linistit.

Cauzele psihologice ale tendintei de respingere a celorlalti

Zilele trecute am fost intrebata “De ce oamenii nu au rabdare sa ii cunoasca pe ceilalti si se poarta cu ei in functie de prima impresie? De ce unii oameni te resping din prima fara sa aiba rabdarea sa te cunoasca cu adevarat?

Este o intrebare care framanta in special adolescentii insa nici adultii nu sunt feriti de astfel de experiente care ii nedumeresc. Am sa dau cateva explicatii posibile:

– Oamenii fac asocieri si in functie de acestea se apropie mai usor sau mai greu de ceilalti. In acest caz acceptam sau respingem persoana cu care intram in contact in functie doar de caracteristicile fizice sau de anumite atitudini sau comportamente semnificative pe care celalalt le are si pe care le interpretam in functie de experientele trecute care au fost placute sau nu. Spre exemplu, tindem sa respigem oameni care seamana cu un profesor care ne-a marcat negativ adolescenta.

– Ne apropiem de oameni in functie de propriile noastre nevoi. Astfel se explica de ce persoanele carismatice au in jurul lor mai multe persoane (pentru ca exista tendinta generala de a ne apropia de oameni care ne fac sa zambim, sa ne simtim bine) si de ce persoanele critice, pesimiste, negativiste tind sa fie ocolite, respinse.

– Contextul in care cunoastem un om este iarasi foarte important. Daca este un context placut, in care testam experiente placute, exista mai multe sanse sa tindem sa mentinem legaturi, sa dorim sa mai fim impreuna cu cei pe care i-am cunoscut acolo. La fel se intampla cand, intr-un context neplacut dar care creeaza cadrul pentru oameni sa se uneasca pentru a izbuti sa depaseasca o situatie tensionata se leaga cele mai stranse prietenii. Asa se explica si intalnirile de 10-20 de ani dupa terminarea liceului.
Oamenii care se intalnesc intr-un context respingator, traumatic, este posibil sa respinga, pe viitor, pe cei cunoscuti in acel context. Spre exemplu, pot trece ani in care nu vorbim si chiar ne ferim sa dam ochi in ochi cu un participant la o actiune de salvare la care am fost victima prin mecanismul psihologic de negare sau detasare de acel eveniment cu impact psihologic negativ ridicat.

– Experientele de viata sunt alte date care stau la baza alegerilor noastre relationale. Zilele acestea am vazut in parc o mamica care avea doi copii: unul de vreo 10 ani care era imobilizat intr-un scaun cu rotile si care avea varsta mentala de vreo 2 ani si unul de 3 ani. Raportarea mamicii la cei doi copii era diferita; personal, mi s-a parut ca avea foarte multe pretentii de la copilul de 3 ani care trebuia sa stie, sa faca si sa spuna multe raportat la varsta lui mentala; nu avea insa aceleasi pretentii si de la cel de 10 pe care il intelegea ca nu poate. Exista multe astfel de exemple. Daca am fost persoane bolnavicioase sau am avut o problema de sanatate grava pe care am reusit sau nu sa o depasim, ne vine greu sa intelegem pe cei care se plang de o simpla durere in gat. Cei care nu au copii nu inteleg epuizarea celor care au copii iar cei care au copii nu ii inteleg pe cei care neavand copii ajung in situatia de supraincarcare si lipsa de timp.

– Psihologia grupului poate sta la baza respingerii unui anumit tip de personalitate. Astfel, un grup sudat pe baza anumitor convingeri comune tinde sa respinga o persoana sau un grup de persoane care au convingeri diferite. Atunci cand este vorba de o persoana aceasta se poate simti la un moment dat exclusa sau izolata si poate nu intelege care sunt motivele pentru care grupul o respinge. De exemplu, in scoli sunt multe astfel de cazuri. Si in familii se vorbeste despre “oaia neagra”, “persoana non grata”. Aceasta poate fi o persona care este foarte critica sau o persoana care face probleme (deranjeaza prin comportament, atitudine etc.) si care ajunge sa fie respinsa. In cazul adolescentilor mai exista si situatii de tineri respinsi de grup din cauza ca, la nivel inconstient, sunt vazuti ca fiind prea buni pentru grup sau “anormal” de deosebiti (de exemplu: cei care au o inteligenta superioara sau cei care au un fizic foarte placut si ar putea crea concurenta).

– Autorespingerea ar fi o alta problema. Sunt persoane care dintr-un motiv sau altul – timiditate, esec repetat in indeplinirea unor obiective – si-au pierdut stima de sine si se automarginalizeaza. Acestia, prin atitudinea pe care o au, nu permit celorlalti sa se apropie de ei. De multe ori acestia dau vina pe ceilalti – “Nimeni nu ma vrea.”, continuand in acest fel cercul vicios in care se afla.

In prima faza nu avem rabdarea sa-i intelegem pe cei cu care intram in contact. Daca aceste persoane sunt mai timide si retrase, cu atat mai mult nu facem eforturi sa ii cunoastem. Suntem luati de valul propriilor noastre probleme, ganduri, preocupari si nu avem rabdarea sa ne oprim pentru a reflecta asupra contextului de viata al celorlalti, asupra incarcaturii emotionale a celorlalti. Ne nastem egoisti. La inceput primeaza nevoile fiziologice si de atasament. Daca privim piramida lui Maslow, la baza se afla nevoile fiziologice iar in partea superioara nevoile de autorealizare. Oscilam intre aceste trebuinte si tot in functie de ele ne raportam si la ceilalti. Cand suntem foarte echilibrati emotional si avem satisfacute nevoile fiziologice si de securitate nu avem nevoie de aprecierea celorlalti pentru a fi siguri de capacitatile noastre si pentru ne simti increzatori in noi. Cand insa trecem prin momente mai dificile, neglijam nevoile de autovalorizare si ajungem la o treapta a trebuintelor care impune relationarea cu ceilalti sau chiar atasamentul si securitatea.

In relatia cu o persoana aducem cu noi trairi, sentimente, ganduri, experiente pe care le avem in spate. Daca suntem atenti la noi vom constata ca relationam diferit cu fiecare om in parte. Chiar si natura rolului pe care il avem si care ne impune sa ne raportam la ceilalti dintr-un anumit punct de vedere este uneori depasit si ajungem sa incalcam niste regului. Aceasta poate fi una dintre explicatiile faptului ca unii sunt iertati altii nu de inspectorul care le-a trecut pragul; raportarea diferita a unui profesor fata de doi elevi aproximativ egali ca si nivel al cunostintelor s.a.m.d.

Tendinta de respingere a celorlalti poate avea cauze specifice sau intercalate. De cele mai multe ori nici nu realizam de ce respingem pe cineva. Uneori nici nu ne dam seama ca prin atitudinea noastra respingem; realizam asta ulterior sau niciodata. Alteori poate nu respingem insa atitudinea celuilalt despre sine si viata il pune in situatia de a se simti respins sau de a crede, nejustificat, ca este respins.

Prietenia virtuala

DSCN2273
Pe langa gandire, functie prin care specia umana se deosebeste de animale, omul are nevoie sa socializeze. Putini sunt cei care au tendinta de izolare si chiar si in aceste conditii nevoia omului este de a fi alaturi de altii ca el. Oamenii au personalitati diferite, temperamente diferite, insa asta nu ii opreste sa simta mai mult sau mai putin nevoia de a relationa cu alte persoane.

Pentru ca suntem fiinte sociale, de cele mai multe ori ne controlam instinctele – ca urmare nu sarim in bratele celui/celei fata de care simtim din prima o atractie speciala – insa cautam sa fim impreuna cu altii ca noi. Unii au mai multi prieteni, altii mai putini – si aici intervine temperamentul si nevoile fiecaruia de a avea in jurul lui mai multe/mai putine persoane – insa nu am intalnit pana astazi o persoana care sa imi spuna cu mana pe inima ca persoana lui ii este sufienta si nu are nevoie de nimeni, poate doar in cazul unor tulburari psihice, dar aceasta este o alta poveste.

Nu intotdeauna avem in preajma noastra prietenii pe care ni-i dorim sau fiintele care sa ne satisfaca intru totul dorintele. Pentru unii este posibil ca dorinta de a-si intemeia o familie sa primeze, pentru altii, dorinta de a iesi mai des, de a petrece timpul langa alte persoane, de a cunoaste persoane noi este esentiala. In cazul anumitor persoane dorinta de a socializa este atat de mare incat nu este suficienta simpla prietenie legata la serviciu cu unii colegi sau mentinerea unor relatii de prietenie printre fostii colegi sau prieteni din copilarie asa incat recurg la cautarea unei relatii de prietenie virtuala, se inscriu pe site-uri de socializare si intra in conversatii pe diverse teme cu persoane pe care nu le cunosc dar de la care pot afla pareri.

Putem vorbi despre prietenie cand principala legatura pe care o avem cu celalalt este tastatura?

Va invit sa analizam un pic… Cine ar putea fi cel din spatele monitorului? Celalalt poate fi o persoana care s-a inscris pe un site de socializare pentru ca ii place sa socializeze sau o persoana care sta toata ziua in fata calculatorului pentru ca altceva mai bun nu are de facut sau o persoana careia ii place sa starneasca niste sentimente si sa se simta ulterior mandria ca “a sedus si a abandonat” sau o persoana care chiar cauta o prietenie sincera, de durata, poate o relatie…

Asa cum spuneam mai sus, nevoia de socializare, de a fi cu cineva, de a vorbi cu cineva este foarte diferita de la o persoana la alta. Se intampla ca doua persoane sa se cunoasca mai intai prin intermediul unui site de socializare dupa care sa aiba o frumoasa relatie in viata reala. Aceste cazuri sunt insa destul de rare pentru ca nu intotdeauna cel din spatele ecranului este sincer – pe langa faptul ca nu apare in fata celuilalt in adevarata lui splendoare si nu isi poate exprima felul de a fi si prin limbajul verbal si nonverbal, limbaj care ne spune multe despre omul din fata noastra, nu il putem cunoaste nici dupa alte semnalmente:  miros, caracter,  temperament, felul in care se misca s.a.m.d.

Chimia intre doi oameni nu se poate simti la calculator. In general oamenii au anumite asteptari de la ceilalti cu care intra intr-un anumit tip de relatie. Daca este vorba despre relatia sentimentala sfera aspiratiilor devine si mai complexa pentru ca tine cont si de aspectele fizice pe care le cautam la pertener.

Pentru ca o relatie sa mearga este absolut necesar ca valorile unuia sa fie cel putin asemanatoare cu valorile aflate pe primele pozitii in topul valorilor celuilalt partener; este imposibil sa pot duce o viata frumoasa si linistita langa un om antisocial in conditiile in care eu sunt o fire extrem de prietenoasa sau sa traiesc langa un mincinos in conditiile in care minciuna este una dintre defectele pe care le resping cel mai mult.

Structura de valori ale unei persoane este indicele fata de care relatiile au sau nu stabilitate in timp. Putem vorbi mult depre cat e de urat sa minti, sa inseli, sa treci peste altii pentru a te inalta pe tine insa vorbele sunt de prisos daca ceea ce facem este exact pe dos.

In general, in cazul relatiilor virtuale, ca si intr-o emisiune in direct, oamenii tind sa se manifeste in functie de normele sociale clar definite: vorbesc frumos, spun ce cred ca altii ar vrea sa auda sau sunt directi pentru ca “nu le place ipocrizia”… Nuantele pe care le au comportamentele oamenilor, nuante care au la baza structura lor de personalitate, este insa esentiala. Asa se face ca nu ne putem intelege la fel de bine cu toata lumea (de exemplu imi place omul direct dar nu cel agresiv atunci cand isi exprima punctul de vedere).

Este bizar sa afirmam ca avem multi prieteni daca acestia sunt doar prieteni virtuali. Da, putem avea multe like-uri la motto-ul nostu de viata, putem avea multe like-uri la prezentarea pe care am avut-o asta seara, dar asta nu ne face prieteni cu ceilalti. Oamenii se impart in grupuri in functie de valorile comune, de un scop comun, de profesie, dar asta nu inseamna ca pot fi cu totii prieteni desavarsiti.

Ca urmare, o prietenie virtuala nu poate fi intotdeauna o prietenie reala; pentru a fi reala trebuie sa traiesti alaturi de celalalt, sa il vezi, sa il simti in momentele importante. O prietenie virtuala iti ofera mesaje care te pot face, precum un bestseller, sa ajungi la cele mai inalte trairi prin folosirea propriei imaginatii. Viata din carte si cea din imaginatie nu este insa viata reala si nici viata noastra, este ceea ce presupunem ca ne-am dori si ne-ar face fericiti!

 

 

Relatia de cuplu care creste

DSCN2273
Cand doi oameni se casatoresc din dragoste sunt convinsi de faptul ca toata viata vor trai fericiti pana la adanci batraneti fara a se gandi nicio clipa ca, la un moment dat, pot aparea neintelegeri sau pot ajunge in situatia de a avea nevoi si interese diferite sau ca va veni o zi in care, ca din senin, se vor simti straini unul fata de celalalt. In acest stadiu, multe cupluri ajung la separare sau la divort, de multe ori fara a mai incerca compromisul vietii in doi si fara a sta prea mult pe ganduri. Daca cuplul nu are copii este mai usor pentru cei doi sa puna stop.

De multe ori, in stadiul in care relatia este zdruncinata de diferite obstacole care o destabilizeaza, cei doi ajung sa-si puna intrebarea: “De ce a trebuit sa ma casatoresc?”

Ce este casatoria? Casatoria este uniunea dintre doua suflete care ajung sa se intalneasca si sa hotarasca sa isi petreaca viata impreuna. Prin casatorie fiecare dintre membrii unui cuplu creste alaturi de si impreuna cu celalalt. Deciziile sunt luate impreuna, copiii se cresc impreuna, viata celor doi, de la tinerete pana la batranete se parcurge impreuna cu partenerul. Casatoria este uniunea a doua suflete intr-unul, fiecare dintre ele sprijinindu-l si sustinandu-l pe celalalt sa asceada in principal spre cunoasterea de sine, evoluand din punct de vedere spiritual. Relatia de cuplu care creste este cea in care ambii parteneri evolueaza.

Cuplul se poate forma avand la baza un principiu sau o serie de nevoi ale partenerilor, de cele mai multe ori neconstientizate de nici unul dintre membrii ei. Acestea sunt cele care mentin un cuplu in viata dar tot ele sunt si cele care pot, in aceeasi masura, sa si destabilizeze cuplu. Astfel, prin schimbarea nevoilor unuia sau ambilor parteneri acestia ajung sa constate ca relatia lor s-a consumat si sa nu mai inteleaga rostul vietii impreuna. Spre exemplu el a trait intr-o familie in care modelul patern era unul bazat pe autoritate, model pe care l-a preluat ca normal si pe care l-a urmat atunci cand s-a casatorit cu o femeie dependenta. Dupa ce a trait o serie de evenimente care i-a intarit increderea in sine, ea a “a prins aripi” si a constatat ca modelul acesta de relatie – el autoritar, ea supusa – nu o mai satisface astfel ca relatia lor a ajuns intr-un punct de cumpana. In acest moment relatia are de depasit o etapa critica: ea se afla in situatia de a-i transmite lui care ii sunt nevoile iar el este in situatia de a intelege care sunt nevoile si sentimentele ei iar depasirea impasului are la baza combinatia de credinte, valori si principii de viata ale celor doi dar si respectul pe care fiecare il are fata de el si fata de partener.

Exista si situatii in care doar unul dintre parteneri simte nevoia de schimbare, celalalt neintelegand decizia acestuia. In acest caz, nevoile celui care doreste schimbarea nu mai corespund cu nevoile cu care a intrat in relatie la inceput, in timp ce nevoile partenerului au ramas aceleasi.

Relatia de cuplu are propria ei personalitate. Ea este o combinatie intre personalitatea, nevoile si dorintele fiecarui membru al cuplului, credintele si valorile fiecaruia. Ea are la baza mostenirea genetica a celor doi dar si educatia si autoeducatia fiecaruia, capacitatea fiecaruia de schimbare si de acceptare a celuilalt, de toleranta, de intelegere.

O relatie de cuplu care creste este o relatie de cuplu in care fiecare dintre parteneri evolueaza prin oglindirea in celalat, prin sustinerea lui si prin gasirea bucuriei de a o face si in primul rand prin gasirea echilibrului sufletesc alaturi de partener.

Furia – cum apare si cum o putem gestiona

DSCN2273
Furia este o stare pe care oamenii si-o exprima de obicei verbal, folosind cuvinte dure, jignitoare la adresa unor situatii sau la adresa oamenilor care le-au intermediat trairea acestui sentiment sau nonverbal, prin mimica dar si prin gesturi mai ample sau chiar agresive. In astfel de situatii unele persoane se  retrag sau evita unele situatii specifice, altele plang sau isi exprima furia folosind agresivitatea fizica.

Daca pentu unii oameni furia odata exprimata se risipeste ca un nor de fum, pentru altii, de obicei pentru persoanele introvertite, care nu isi exprima in nici un fel conflictele interioare, furia tinde sa se mentina si chiar sa creasca asemeni unui balon umflat.

In multe cazuri vedem oameni care reactioneaza la o situatie aparent nesemnificativa intr-un mod vulcanic. Daca ii auzim spunand “Gata, mi s-a umplut paharul!” este evident ca acele persoane nu au reactionat sau mai bine zis nu si-au exprimat furia sau nemultumirea in diferite situatii asemanatoare pana in acel moment si, firesc, ajung sa se exprime intr-o buna zi intr-un mod care poate parea pentru ceilalti exagerat.

Alte persoane, invatate poate de mici ca e mai bine sa nu intervii, sa nu iti exprimi sentimentele, sa nu te arati revoltat intr-o situatie care nu iti convine din diverse motive (pentru a da bine, pentru ca e mai bine sa nu stie ceilalti ce gandesti, pentru a nu fi judecat etc.), crescute cu credinta si obisnuinta de a nu isi exprima sentimentele, ajung sa nu isi exprime furia poate niciodata dar sa traiasca cu diverse boli de natura somatica care s-au instalat urmare a “inghitirii” sau “ruminarii” sentimentelor neexprimate.

Cum apare furia?

Furia apare ca urmarea a unei dezamagiri, a unei nemultumiri, neimpliniri, a nesatisfacerii unor nevoi. Cand asteptarile in raport cu o situatie sunt mari si rezultatul in sine este altul decat cel dorit, apare un dezechilibru in plan emotional care poate provoca furia.

Cum ne putem gestiona furia astfel incat ea sa nu ajunga se ne invalideze si nici sa nu afecteze pe ceilalti?

Exista mai multe moduri prin care oamenii isi pot exprima nemultumirile legate de o situatie in care sunt implicate alte persoane:

  • exprimarea propriilor sentimente in raport cu situatia creata intr-un mod care sa nu deranjeze persoanele implicate – de exemplu: “Ma intristeaza faptul ca vin si nu te gasesc acolo.“;
  • intelegerea nevoilor celorlalti si punerea in situatia acelei persoane pe care o gasim raspunzatoare de declansarea sentimentului neplacut;
  • constientizarea faptului ca uneori este imposibil sa schimbi situatii, contexte, relatii si acceptarea lucrurilor asa cum sunt (spre exemplu, putem fi furiosi pe parintii care nu ne-au oferit suficienta afectiune in copilarie, dar acest lucru nu va schimba cu nimic situatia);
  • in cazul in care situatia nu se poate schimba sau celelalte persoane implicate nu pot face schimbarile cerute, se poate recurge fie la detasare (neconcentrarea pe problema) sau chiar retragere (renuntarea la contextul in care problema se manifesta) – aceste doua solutii sunt utile doar in situatia in care cel implicat stie ca a facut tot ce era posibil pentru ca nevoile sa-i fie satisfacute.

Furia este o stare care ne apartine si care poate fi diferita de la om la om in functie de amploare, de credintele sale fata de o situatie sau alta, de nevoile fiecaruia dintre noi, de modul in care am fost crescuti si implicit invatati (direct sau indirect) sa ne exprimam sentimentele. Furia este un sentiment normal, omenesc. Furia produce schimbari in planul emotional dar si fizic ceea ce impune uneori o atentie mai mare asupra modului in care este exprimata si mai ales a modului in care este gestionata.

 

Meseria de parinte

DSCN2273
Citim carti, tratate, comunicam cu alti parinti, poate avem si un loc de munca unde intram in contact direct cu copii de diferite varste si din diferite medii sociale si, cu toate acestea, tot nu putem spune ca suntem suficient de instruiti in meseria de parinte. Oricat am cauta o solutie salvatoare in situatii specifice de viata in care ne trag copiii nostri, tot nu putem afirma sus si tare ca o solutie sau alta este cea mai buna pentru copilul nostru pana nu o incercam si vedem ca merge. Si chiar si asa putem constata la un moment dat ca in anumite situatii solutia a dat roade, in altele nu.

Cat de usor dadeam sfaturi despre cresterea copilului atunci cand nu eram parinte! Cat de usor spuneam altora ce este bine si ce este gresit atunci cand era vorba de educatie!

Dupa o vreme, atunci cand am avut primul copil, am constatat ca aveam in brate o mica faptura plina de nevoi cu care nici nu stiam sa interactionez. Atunci am realizat pentru prima oara ca meseria de parinte este cea mai grea. Nimeni si nimic nu imi putea spune clar cum sa imi cresc propriul copil. Idei aveam de peste tot dar oricum nu puteam aplica toate metodele odata cu atat mai mult cu cat unele dintre ele erau total opuse. Am constatat, cu timpul, ca instinctul de mama imi poate spune cum ar fi mai bine sa reactionez, ce ar fi mai bine sa ofer sau sa nu ofer in relatie cu copilul meu.

Am constatat ca imi erau de folos cartile, metodele lor, discutia cu alti parinti si cu proprii parinti dar ca cea mai importanta ramanea tot atentia pe care o acordam eu copilului meu si intelegerea nevoilor lui, disponibilitatea si flexibilitatea mea in relatie cu el si nu in ultimul rand acceptarea lui ca fiinta umana si a statultului lui de persoana independenta de mine care pana la urma are viata si libertatea ei – atat cat poate sa o aiba pana se va desprinde de mine pentru a-si alege propriul drum in viata. In aceasta relatie sunt parinte cu tot ce implica meseria de parinte in functie de varsta copilului  meu si de nevoile lui specifice.

In calitate de parinte am trait diverse emotii. Am trecut de la bucurie la tristete, de la elan la disperare. E ciudat sa constati, in acelasi timp, ca esti foarte fericit sa dai viata unei fiinte unice, sa fie a ta intru totul, dependenta de tine si, pe de alta parte, sa iti dai seama ca aceasta mica fiinta te ingradeste, ca oricat ai dori nu mai ai parte de acelasi timp al tau, nu mai poti respecta aceeasi rutina, ca uneori esti foarte obosit si stresat si ca nici atunci nu te poti odihni pentru ca bebe are colici sau, mai tarziu, pentru ca vrea sa se joace cu tine sau are nevoie de atentia ta intr-un moment special.

Cu trecerea timpului constati ca relatia cu copilul tau se schimba, devine din ce in ce mai matura, incepi sa apreciezi progresele pe care le face si sa te simti usor mandru ca ai dat nastere unui asemenea copil si ai sadit in el “seminte bune”. Alteori, cand vezi ca apar niste probleme te superi iar stima de sine iti este la pamant cand te gandesti ca ai muncit atat si parca rezultatele muncii tale nu se vad sau se concretizeaza intr-un comportament al copilului greu de tolerat.

Anii trec si inveti, treptat, ca inainte de toate esti om si ai nevoi, la fel ca omuletul din fata ta, ca oricat ai incerca sa faci din copilul tau ce vrei tu – poate ce ti-ai fi dorit tu sa devii – el are nevoile lui la fel cum tu le ai pe ale tale, el are problemele lui, de multe ori diferite de ale tale.

Meseria de parinte este cea mai grea pentru ca de multe ori nu reusim sa vedem granita dintre noi si ei, (copiii nostri), pentru ca am vrea sa facem cum este mai bine pentru ei si uneori avem impresia ca am facut ce este mai rau, pentru ca avem anumite asteptari din partea copiilor pe care acestia nu ni le satisfac, pentru ca statutul de parinte ni se pare total diferit de cel de om cu drepturi si nevoi depline, pentru ca ne identificam de multe ori cu copiii nostri intratat incat uitam ca de fapt ce simte el este diferit de ce simtim noi si uitam ca noi suntem noi iar ei sunt ei!

Dependenta de calculator vs viata

DSCN2273
Discutam zilele trecute cu o prietena mai in varsta care imi spunea ca poate face diferenta intre timpul de acum 30 de ani si timpul de acum si ca timpul s-a comprimat. In urma cu 30 de ani, desi avea serviciu si, implicit, mai putin timp liber, avea totusi ragazul de a sta la o sueta cu prietenele, organiza petreceri, facea vizite etc. Acum, desi este pensionara, realizeaza ca noaptea vine foarte devreme si nu mai are timp de multe lucruri pe care le facea in trecut.

Stiu ca exista o serie de studii si demonstratii stiintifice care demonstreaza realitatea acestui fapt insa cred ca viata de astazi este foarte diferita de viata de acum 30 de ani. Inainte era timp de vizite pentru  ca nu ajungeai acasa de la serviciu si te asezai in fata calculatorului; era timp sa mergi la o petrecere si sa stai pana la miez de noapte, daca nu chiar pana dimineata, pentru ca nu aveai 100 de programe TV cu cine stie cate emisiuni pe care ti-ai dori sa le vizionezi chiar in acelasi timp; nu existau mall-uri in care sa te plimbi cand este frig afara si sa spui ulterior… “Stii, cand eram mic stateam mai mult timp in aer liber, acum nu mai am timp!

Ceea ce mi se pare trist este ca, din pacate, daca noi parintii nu am face un minim efort, copiii nostri nu ar sti ce inseamna sa mergi la derdelus, sa alergi prin ploaie si desi esti ud leoarca sa nu iti vina sa te opresti din a simti cum curge apa pe tine, sa petreci timp plimbandu-te pe cararile padurii, sa stai in casa si sa joci “Nu te supara frate” inlocuind in acest fel iesitul la mall, vizionarea desenelor animate care nu mai sunt cu program, statul la calculator sau la televizor s.a.m.d.

Cati parinti in ziua de azi nu se plang ca ai lor copii sunt dependenti de calculator? Cati dintre noi, maturii, nu realizam ca a trecut ziua si in cea mai mare parte a timpului am stat la calculator? Dar pana la urma cine alege sa permita copiilor sau lor insile sa stea la calculator? Tot noi, adultii, suntem liberi sa alegem dintre activitatile pe care vrem sa le facem si, daca vrem sa nu ne autonumim “dependenti de calculator”, sa alegem sa TRAIM.

Trag concluzia ca nu timpul este neaparat o problema cat ceea ce facem noi cu el. Putem sa ne ingropam in jocul interesant si palpitant de la calculator care ne tine in priza suplinind nevoia noastra de viata sau sa vorbim diverse si nimic pa site-urile de socializare sau putem alege sa traim fiecare clipa cu adevarat, sa socializam cu adevarat, sa ne intalnim cu adevarat cu prietenii si sa jucam cu ei carti ca pe vremuri. Putem chiar sa rasfoim o carte si nu doar paginile de la internet, doar de dragul de a simti ca interactionam altfel cu lumea asta, folosind cat mai multe din simturile noastre. Este alegerea fiecaruia cum vrea sa isi traiasca viata insa exista o serie de riscuri pe care le implica petrecerea timpului la calculator sau televizor fara program, mai ales in cazul copiilor sau a persoanelor fara serviciu:

  • dificultati mari de socializare si relationare cu ceilalti;
  • dificultati de intelegere corecta a realitatii;
  • idealism exacerbat;
  • lipsa prietenilor;
  • agresivitate ridicata – din cauza sentimentului unei profunde neimplinirii deoarece realitatea in care omul dependent de calculator/televizor traieste este una virtuala si total diferita de adevarata realitate;
  • trairea unui profund si suparator sentiment al inutilitatii personale.

Simplul efort de a iesi din obiceiul de a petrece timp cu “prieteni” virtuali  este un pas in schimbarea stilului de viata si in abandonul unei vieti iluzorii si in primul rand este un pas important in patrunderea in viata reala. Acest lucru poate fi facut prin constientizarea situatiei create si gasirea altor ocupatii interesante, placute, utile dar si prin implicarea in munca.

 

 

De ce sa iertam?

In Dictionarul limbii romane, iertarea este definita ca “eliberarea cuiva din robie; scapare a cuiva de ceva“. …

Esecul la examen si reusita in viata

In contextul zilelor noastre, in care multi copii traiesc cu sentimentul esecului din cauza unor rezultate la evaluari sub …

Mesaj catre TATAL meu din Ceruri

Draga talicule, imi este greu sa iti scriu acum cand nu mai esti fizic printre noi si cu atat mai greu cu cat nici in timpul …